Săptămâna trecută a apărut printre noianul de știri triste, una și mai tristă, despre gestul fatal de a-și lua viața al unei angajate, cauzat de presiunile suferite la locul de muncă. Persoana în cauză fusese diagnosticată cu depresie, motiv pentru care s-a discutat mult despre lipsa de empatie din firmele românești.
Situația cu pricina este una care poate fi dezbătută mult și bine fără să putem găsi adevărul absolut. Depresia (cea adevărată, diagnosticată, nu cea de care se plâng influencerii) e o boală foarte grea, incapacitantă. Iar contextul economic deloc prielnic împinge firmele la gesturi incompatibile cu legea și morala, nu doar în România, ci peste tot în lume.
Canalele TV au preluat știrea puțin mai echilibrat. Deși, în opinia mea, dreptul la demnitate ar trebui să ne rămână și după moarte. Nu cred că este cineva confortabil cu ideea că după ce se duce, detalii intime precum starea de sănătate psihică sau decizii privitoare la locul de muncă vor fi forfecate și analizate la TV în intervale orare cu maximă audiență.
În online însă, lucrurile au degenerat serios. Opinii personale extrem de părtinitoare, detalii care nu au ce căuta în prezentarea unor astfel de subiecte sensibile și un ton vădit inflamant, au creat un tăvălug care s-a viralizat imediat.
Pentru cineva care suferă într-o situație similară părea clar că doamna în cauză nu a avut altă soluție în această lume ticăloasă. Singura cale când nu poți lupta cu nenorociții lipsiți de empatie: să pleci de bună voie pe lumea cealaltă. Exact ce nu ar trebui să se întâmple!
În lumea civilizată acest topic sensibil, este tratat cu maximă responsabilitate, tocmai pentru că există pericolul contagiunii. Nu dau exemple, dar sigur vă amintiți decesele unor persoane celebre care au fost “imitate” apoi de către admiratori. Echilibrul psihic este extrem de fragil și singurul care trebuie protejat în astfel de cazuri.
La noi, sinuciderile sunt subiecte de breaking news. Se dezbat, analizează, înfierează, se dau detalii, se pun poze, filmulețe, prim-planuri. Oameni care se erijează în mari eroi ai luptei contra lipsei de umanitate, sunt, de fapt, cei mai insensibili.
În căutarea cu furci, topoare și torțe a vinovaților, singurii care suferă sunt vulnerabilii.
În fond pe cine a salvat mediatizarea excesivă a cazului Atos? Pe cine a ajutat? Pe nimeni. Mortul e la loc cu verdeață, legea e tot aceea, și fie vorba între noi în zilele noastre chiar există prevederi clare contra hărțuirii. Iar lumea nu se schimbă pentru că ne inflamăm online și viralizăm subiecte sensibile, ci la noi în birou, living sau comunitate. Acolo unde mulți dintre colegii decedatei ar fi putut face ceva. Și preferă acum să se agite anonim prin presă.
Nu ne dăm seama, dar încet-încet am ajuns dependenți de rău. Avem nevoie de crime, sinucideri, oameni ticăloși, uragane, invazii, bombe atomice să ne simțim vii. Munca e grea, viața e banală. Trebuie să vină analiști de tastatură să ne povestească cum va da boala, seceta, nenorocirea peste noi. Normalitatea e prea plictisitoare.
Și ce face dependentul? Consumă în exces, până la autodistrugere. Pericolul este că vorbim despre o nevoie aparent nevinovată, care nu se vede cu ochiul liber, deci nu o poți contracara.
Eu zic să mai căutăm și binele, până nu e prea târziu. Nu de alta, dar recentele lupte cu răul aduc doar mai mult rău. Să lăsăm cerșetorii de atenție fără nevoia primordială, poate așa se mai răresc.
Iar celor care simt, asemeni cazului trist al angajatei de la care am pornit, că nu mai au soluții, că totul este degeaba, compromis, le spun că întotdeauna există alte răspunsuri. Alți oameni. Alte firme. Alte orașe, țări, continente. Alte bucurii. Și cu puțin ajutor le pot vedea și ei!