Partenerul perfect. Copiii ideali. Școala fără cusur. Casa din vise. Buze de revistă. Sau sâni din filme de adulți. Prietenii din Top Forbes. Tenul ca pe Instagram. Și pentru că tot este sezonul: vacanțele de povești.
La care se adaugă noile trenduri în dezvoltarea personală: poți să ai orice îți dorești din toate acestea, trebuie doar să găsești calea de a le obține. Adesea pentru o sumă modică, la care se adaugă TVA. Și pentru o durată limitată, pentru că așa cum știm din basme, orice vrajă se resetează la miezul nopții.
Aceasta este existența omului modern. O alergătură spre perfecțiune, spre lipsa de cusur în orice este la vedere. Cele ce stau ascunse: emoțiile, generozitatea, moralitatea, pot fi găunoase. Doar nu ies în poze!
Dar viața reală este, așa cum îmi place mie să spun, perfect imperfectă. Partenerul e (după cum zice legea) un om, deci are în dotare și ceva defecte. Copiii au propriul lor drum, care deseori nu seamănă cu închipuirile parentale. Școala trebuie să fie frecventabilă de către mase, deci imposibil să fie perfectă pentru cineva. Ați înțeles ideea, n-am să continui demitizarea.
Cu alte cuvinte, pentru a avea o viață perfectă trebuie tocmai să înțelegem utopia acestui concept. Să putem trăi în casele noastre cu pereți aproape strâmbi, pentru că toți meșterii buni s-au risipit de mult prin Europa, să zâmbim cu buzele noastre poate prea subțiri, să alăptăm cu sânii noștri prea mici pentru standardele Social Media sau să acceptăm prieteni ale căror extrase de cont nu au întotdeauna zerourile acelea care te propulsează în topuri de reviste.
Să ne dorim mai mult în termeni de vise frumoase, experiențe plăcute, oameni buni alături. Știu că auzim asta des, ne place, chiar dăm share mai ales dacă stă scris sub o poză arătoasă. Apoi uităm să trăim, continuând goana noastră bezmetică după aur. Pentru că e mai simplu să fim ocupați, ne este mai familiar, mai la îndemână, decât să punem stop măcar pentru o clipă și să ne întrebăm dacă nu cumva am fi mai fericiți cu orice altă tinichea.
Zilele acestea sunt dusă într-o vacanță perfect imperfectă. Ca să realizați dimensiunea ironiei (sorții), de data asta nu doar că n-am uitat (aproape) nimic în bagaje. Dar am luat și în plus: ochelarii copiilor de ski. Puși în husele lor, semănau destul de mult cu cei de înot. I-au descoperit ai mei pe plajă, deci au simțit aerul sărat, probabil și niște fire de nisip. Nici că se poate o metaforă a vieții mele mai frumoasă ca ochelarii de ski (cumpărați din Zell am See) la malul mării!
Am realizat așadar că nu bagajele, nici mâncarea sau peisajele nu definesc prezenta ieșire sau pe cele care au tot fost. Nici măcar nervii noștri care se ivesc și ciocnesc ocazional. Ci tocmai experiențele cotidiene atât de variate și bipolare, frecușurile urmate de relaxări, fierbințelile din cap răcorite în valuri.
Vacanțele noastre nu trebuie să fie de broșură, ci memorabile în felul lor. Așa cum viața nu trebuie să fie o goană după perfecțiune, ci o călătorie în care putem oricând schimba destinația, realizând astfel că nu am greșit-o niciodată.
Poate mai scriu de aici sau poate nu. Oricum mă voi întoarce cu tolba plină cu vorbe cu și despre de toate. Plus telefonul încărcat de poze ce se cer arătate.
#seninia 🙂