În așteptarea ședinței de guvern care să anunțe revoluția fiscală, am început dimineața citind un articol siropos din seria “copiii ne fac fericiți și ne împlinesc nevoi și doar ei ne pot aduce bucurie în suflet”. M-a luat durerea de măsele.
A nu se înțelege greșit: îmi iubesc copiii. Suficient de mult cât să știu că o relație normală cu ei nu include nici idolatria și nici așteptările nerealiste.
Cred că una din problemele părințelii (*) moderne este exact asta – faptul că ne punem urmașii pe niște piedestale nejustificate și le atribuim puteri magice: ne oferă fericirea supremă, repară relații definitiv bolnave între soți, aduc pace în suflet și bogăție în casă.
Ceea ce este pur și simplu aiurea. Copiii sunt niște oameni în devenire. Înainte de a răspunde nevoilor noastre, au ei multe și obligatorii: să mănânce, să se îmbrace, să fie protejați fizic, să se dezvolte psihic, să se desprindă. Toate acestea transformându-se, evident, în responsabilități ale părinților. Cui i se pare o plimbare în parc să câștige bani suficienți, să-și facă timpul și energia să le fie alături și să găsească puterea de a-i vedea plecând pe drumul lor, ori este pe antidepresive, ori pe ceva mai puternic.
A fi părinte nu este ușor. Nu ni se plimbă unicorni cu vată de zahăr pe cap în casă, nu curg bomboane curcubeu la robinet. Sunt mii de nopți nedermite, sute de probleme care par a nu avea final, milioane de îndoieli, sute de mii de greșeli. Plângem, disperăm, urlăm uneori. Există o răsplată, este adevărat, râdem așadar și o luăm de la capăt. Dar balanța este într-un echilibru. Așa trebuie, așa este normal, așa este legea firii.
A promova ideea că altcineva ne face fericiți este oricum greșită. Binele nostru mental nu este responsabilitatea copiilor, partenerilor, prietenilor sau societății, ci al nostru.
Cei mici ne stau alături un timp limitat, apoi își fac propria viață, din care facem parte mai mult simbolic. Ce facem atunci? Nu mai putem cunoaște bucuria de a trăi? Cât de fericiți pot fi ei când se desprind știind că lasă în urmă un vid afectiv?
Ne iubim copiii. Ne iubim soții. Părinții, frații, prietenii. Ne iubim meseria, pasiunile, animalele de companie. Și nu este sănătos să facem din iubirea noastră ierarhii sau să ne așteptăm ca din cealaltă parte să primim cascade afective încărcate pozitiv. Viața va fi întotdeauna prinsă undeva între bine și rău, fericire și tristețe, aici și acolo, atunci și acum.
Și nu-i deloc ușoară. Cu sau fără copii.
(*) o traducere forțată a enervantului “parenting”.