Cei doi copii se împung frecvent, asemeni multor frați pe care îi știu. Unii zic că e gelozie, eu cred că este și un soi de a experimenta într-un mediu sigur. Testezi astfel reacțiile celor vizați, vezi ce ți se răspunde, cauți alternative pe pielea celor care sunt ai tăi de fapt și de drept, deci indiferent cât de rău iese, tot o scoți la capăt cumva.
Una din întâmplările care mi-a rămas în minte este o contră în care Marele Copil îi explica argumentat, dar pe un ton cam hotărât celui mic că greșește. Rămas fără alte raționamente, acesta a strigat cu năduf:
“-Și nu mai fii așa nervos, că iau și eu nervosu’ de la tine!”
M-a distrat replica, de aceea am reținut-o, dar în spatele supărării copilărești se găsește un mare adevăr: stările noastre de spirit sunt contagioase. Tristețea, nervii, cheful de râs, cheful de ceartă se iau de la unii la alții mai ceva ca gripa.
Când sunt diverși sau sporadici, “virușii” ăștia sunt inofensivi. Când însă aceleași manifestări se repetă obsesiv, situația riscă să devină inconfortabilă.
De exemplu, atunci când petrecem prea mult timp lângă cineva cu un nivel de energie prea mare. Care se agită continuu, are mereu câte ceva de făcut și le bifează cu rapiditate. La un moment dat devine obositor. Sau prezența unui depresiv, care oricât de energic ai fi, îți cam taie avântul și optimismul.
Oamenii nu-și pot schimba “firea”(*), adică temperamentul. Deci e treaba noastră să ne alegem înțelept tovarășii de viață: parteneri, prieteni, colegi. Și să găsim modalități de a relaționa sănătos cu cei care ne sunt dați: părinți, copii, frați. Așa cum este treaba noastră să conștientizăm de unde vin până la urmă nervosul, tristețea, frica și complementarele lor.
(*) Firea aceea poate fi schimbată peste niște ani.