
Acesta era titlul de pe burtiera unei televiziuni de știri care mi-a atras atenția zilele trecute. Fiind vorba, evident, despre școlile publice de la noi.
N-am apucat să văd reportajul, dar am citit ulterior că s-a făcut un studiu prin liceele patriei, iar concluzia este că situația necesită îmbunătățiri. Surprinzător rezultat…
Nu voi comenta asupra studiilor care se fac în prezent, nici despre faptul că sunt mai degrabă dezbătute de publicul larg decât de specialiști.
Am să fac totuși niște precizări despre plictiseala elevilor de la școală:
În primul rând trebuie să ținem cont că vorbim despre educația de masă. Adică despre niște instituții în care intră o multitudine de tipologii umane și sociale. Chiar dacă la liceu, de exemplu, vorbim despre o selecție bazată pe niște rezultate școlare, tot avem o varietate mare de elevi, unii care au acasă părinți cu același nivel intelectual, alții care nu au acest noroc, unii care au abilități native de a învăța anumite materii, alții care fac eforturi uriașe de a compensa lipsa lor, unii care au acces la variante de pregătire suplimentară, alții care nu au nici ce mânca la prânz.
A crește generații care cred că un sistem întreg trebuie să se adapteze nevoilor fiecăruia, este absurd. Școala românească trebuie să ajute atât cât poate copiii aflați în situații de risc și să ofere opțiuni valide celor care au abilități superioare de a și le potența. Pentru cei mulți aflați la mijlocul oricărui clasament, riscă astfel să devină plictisitoare și este firesc așa.
În al doilea rând, elevii de azi au acces la o multitudine de instrumente formative. Există informație pe toate căile, cursuri online din toată lumea, modalități de a învăța tot soiul de abilități. Unele gratis. Singura provocare este să discerni ce este cu adevărat de calitate și ce nu. Iar școala a început, cel puțin acolo unde văd eu, să dea elevilor puterea și responsabilitatea de a-și căuta singuri o parte dintre conținuturile necesare.
În al treilea rând, ideea că școala trebuie să fie distractivă este nefericită în sine. A învăța înseamnă nu doar bucurie, indiferent de conținuturi sau metode. Înseamnă încercare și eroare, deci frustrare, înseamnă să realizezi că oricât efort ai depune, vei rămâne mediocru la anumite capitole, spre deosebire de alții care par a excela fără să se obosească prea mult, înseamnă depășirea unor limite și asta nu poate fi plăcut, decât dacă ai o percepție anormală despre a place.
Nu în ultimul rând, școala, așa imperfectă cum este, nu te pregătește pentru viață prin conținuturile ei. Ci prin abilitățile formate. Și cea mai importantă este aceea de a înțelege că cel mai des contează să faci, nu neapărat să excelezi. Să dai testul, chiar dacă iei 6, să răspunzi, chiar dacă alții vor râde de tine, să înveți chiar dacă n-ai chef. Și să o iei de la capăt chiar dacă ți se pare o capcană socială inutilă.
De aceea copiii cu note variate, care par a se chinui în școală, reușesc mai bine în viață: pentru că nu sunt perfecționiști. Nu sunt obsedați de a depune un efort colosal pentru niște rezultate care, în sine, nu au un impact senzațional. Dau școlii atât cât merită, fac eforturi suplimentare doar atunci când e neapărat nevoie și au timp să-și dezvolte abilitățile sociale, să aibă pasiuni, să încerce mai multe, să testeze, să-și propună.
Școala poate fi plictisitoare. Și munca de după la fel. Viața de cuplu. Existența noastră cotidiană. Dar responsabilitatea de a depăși această stare, inerentă de altfel, ne aparține în totalitate. Și cel mai important este să găsim modalități sănătoase de a ne adapta sau de a scăpa din ea.