Sâmbătă am purces la un drum rapid până în orașul de baștină, pentru a vedea meciul din campionat al echipei locale. Ne propusesem de mult și uite că s-au aliniat planetele favorabil. Pentru noi, că în ceea ce privește fotbalul, par împrăștiate de la o vreme.
Ajungem rar pe acolo. Nu că ar fi un drum prea lung, dar ne amintește de vremuri și, mai ales oameni, care nu mai sunt și ne lipsesc. E greu să te întorci unde ai suferit și nu te-ai vindecat.
Dar când o facem, senzația că timpul s-a oprit în loc este liniștitoare. Sunt aceleași străzi, aceleași blocuri, aceiași oameni, aceeași liniște. Mă uitam la structura de beton a tribunelor stadionului care este integră de parcă n-au trecut multe decenii peste ea. Iar poarta pare exact cea pe care intram la lecțiile de atletism pe care le-am frecventat în calitate de sportiv amator.
Dar cel mai pregnant moment a fost în tribune. M-am simțit înconjurată de aceeași oameni care veneau pe stadion pe când eram copil și mă rugam de tata să mă ia cu el. Aceleași discuții, aceleași remarci, aceeași atmosferă. Ceri ceva persoanei de lângă tine și îți oferă altcineva care stă cu două rânduri mai în față. Sau pui o întrebare și primești trei răspunsuri de la bărbați pe care nu-i cunoști.
Mirosul de semințe prăjite, ziarul așezat pe scaunul de lângă mine, oamenii din jur m-au teleportat cu patru decenii în urmă, în niște vremuri în care singura mea grijă era să fac teme și să îmi pregătesc ghiozdanul.
Un bilet la meci costă 10 lei. Amalgamul de emoții și amintiri a fost neprețuit.
Am ținut apoi drumul drept către mare. Venus mai exact, acolo unde s-a desfășurat Festivalul Kimaro. Și unde m-am întors în zilele noastre, într-o Românie nouă, altfel decât o vedem în jurnalele de știri.
Noi am prins seara Kiss FM, care a fost minunată. Scena arăta ca la concertele mari pe la care am fost, vizualul de pe ecrane a completat frumos spectacolul de pe scenă, organizare brici, prestația artiștilor la mare înălțime. Publicul asemenea. Chiar a fost grozav și nu o spun pentru că al nostru copil mare a fost implicat în organizare.
Ca mândri părinți ce suntem, am avut acces la platforma VIP, pentru care mulțumim. S-a văzut și auzit grozav! Și acces în backstage, unde am respirat același aer cu vedetele.
Acolo, privindu-l pe Cristi la job, am realizat brusc cum se schimbă lucrurile. Dacă atunci când copiii sunt mici stai cu grija lor, când cresc începi să te îngrijorezi și de propria ta conduită. Mă uitam paralizată la scena din fața mea, aș fi urcat și mi-aș fi băgat nasul meu curios pe acolo, dar mă gândeam să nu-mi pun copilul în postura aceea ingrată de a se jena de proprii lui părinți.
M-am bucurat de spectacol, de atmosferă, de ceea ce am văzut și trăit. Dar totodată m-a copleșit senzația că drumul în timp de la a fi mic, la a avea un copil mare a durat fix cât o călătorie pe Autostrada Soarelui. Și e greu să conștientizezi că tot puțin a și rămas.
Din părinți devenim copiii copiilor noștri, scria cineva înțelept. Iar eu vă spun că e tare scurtă călătoria de la o copilărie la alta. Dacă am ști ce repede o parcurgem, ne-am concentra pe ceea ce este cu adevărat important: a trăi și, mai ales, a-i iubi. Mult, necondiționat, constant.