Aseară, din motive de oboseală şi migrenă atroce, am cam plagiat povestea de adormit copilul mic. Mi-am amintit de o veche (şi frumoasă) legendă a privighetoarei, dar pentru că memoriile au devenit aproximative spre vagi, am actualizat-o după cum m-a dus imaginaţia.
Se ia aşadar o pasăre banală, insignifiantă, chiar urâţică, cu abilităti de zbor net inferioare altora şi cu putere fizică prea slabă comparativ cu uliul sau şoimul şi se expune unui dur proces de bullying în pădure. Râdeau toți de ea mai ceva ca Dan Negru la glumele lui Doru Octavian Dumitru.
Pasărea rezistă ce rezistă, apoi, evident, începe un proces adaptativ la nenoricirea care se abatuse asupra ei. În timp ce analiza, suferea și căuta soluții, vede o floare superbă, care nu doar că avea un colorit minunat, dar mai şi mirosea îmbietor. Şi cum o vede începe să sufere mai abitir că ea nu este aşa de frumoasă şi grozavă şi superbă şi mirifică. Iar din durerea ei a apărut un tril, iar din tril un întreg cântec care suna divin. Şi toate animalele pădurii, si păsările, insectele, chiar şi nişte peşti au venit să o asculte şi să o admire.
Şi uite aşa privighetoarea a devenit artista pădurii şi nici macar un animal n-a mai râs de ea.
Finalul e clasic: încălecatul şi cererea de feedback privitor la calitatea poveştii. Copilul se declară mulţumit, apoi remarcă cu mult pragmatism:
– Păcat totuşi că a rămas o pasăre urâtă. Şi nici cu zborul nu se prea pricepea. Nici prea puternică nu era.
De, când mă doare capul, simt epuizate forțele magice, iar poveștile mele, fie ele și plagiate, se resimt.
Iată deci, din înţelepciunea copiilor, showbiz-ul in a nutshell: degeaba eşti talentată, dacă eşti urâtă! 🙂
Altminteri voi insista să le spun că frumuseţea sufletească primează atunci când îşi vor alege nevasta. Şi să ştie să facă din doi morcovi, o rădăcină de patrunjel şi nişte ceapă, o ciorbă, în caz că merge prost cu vânătoarea. Că ei vor alege tot ce le place și le zice tatăl lor că trebuie să bifeze! 🙂