- 15/12/2022
Am povestit cu ceva timp în urmă, despre dinamica grupurilor de copii din alte țări. Atunci eram mai optimistă. Între timp s-a cam dus magia.
Reiau și detaliez un episod amintit în acel text, știu că nimeni nu deschide link-uri:
Cu ceva timp în urmă, plimbându-ne prin parcul care împrejmuia hotelul de la LEGOLAND (Germania), cel mic a observat o gașcă de băieți jucându-se cu mingea. Nu vorbea limba lor, era și mult mai mic decât majoritatea, dar asta nu l-a oprit să meargă lângă, încercând a se integra.
L-au privit cam circumspect, dar nu l-au putut ignora, așa că în scurt timp au început să îi paseze și lui.
Duminica trecută, așteptând un coleg de școală să vină la joacă, a încercat același lucru cu un grup de băieți dintr-un parc bucureștean. De data asta n-a mai existat impedimentul legat de limbaj și parcă nici diferența de vârstă nu era așa mare. A fost refuzat scurt, fără drept de apel.
Noi românii ne considerăm calzi, autentici, ospitalieri și credem că viața occidentală vine la pachet cu formalism și politețe exagerată.
De fapt, o scurtă privire pe străzile noastre din orașele mari, arată grobianism și proastă creștere. Nicăieri în țările civilizate nu veți auzi atâtea înjurături absolut gratuite pe stradă, nu veți vedea atâtea mucuri de țigări și atâția scuipați aterizând pe caldarâm. Nu veți vedea oameni fugăriți pe trecerile de pietoni, nu vă vor atinge urechile atâtea dulci apelative: vacă, bou, moș, babă, idiot, imbecil.
Și nu veți vedea atâta ciufuțenie, nici la copii, nici la tineri, nici la adulți, nici la cei înțelepți.
Politețea nu este o mască, ci o metodă de a crea un mediu confortabil din punct de vedere psihologic în jurul nostru. A saluta nu este un gest pur formal, ci și un semn că persoana din fața ta a fost văzută, acceptată. A oferi o informație sau o explicație, nu reprezintă un chin ancestral, ci un gest frumos, fără costuri, față de cineva care are nevoie de ele.
În România ne agresăm unii pe alții constant, gratuit. Și învățăm copiii să o facă, unii voit, alții inconștient, doar prin exemplul propriu. Apoi ne plângem de toxicitate. De faptul că aerul devine irespirabil. De oamenii răi. De viața grea.
Este suficient să ne uităm în jur să vedem că la umbra răutății, invidiei, intoleranței, nu crește nimic. Țările acelea “cu apă caldă” (nu ca România, a cărei capitală s-a întors în vremurile de tristă amintire) înțeleg importanța respectului celuilalt, toleranței, comunității. Și dacă nu le iese natural, măcar le mimează. De aceea economic stau mai bine, cultural înfloresc, vizual e o plăcere să le vizitezi. Traficul e mai normal, deciziile se iau mai ușor.
Nouă ne place să fim grobieni. E bine așa, suntem, de fapt, puternici. Ce mușchi ne cresc când nu salutăm un pârlit de vecin! Ce aripi de vultur dăm copiilor noștri când le permitem, sau mai mult, îi încurajăm, să excludă pe cineva din grup! Ce crește sufletul în noi atunci când arătăm cine-i șeful pe șosele, chiar dacă apăsând serios accelerația, câte unii riscă să rămână în pana prostului.
Ne pregătim copiii să trăiască în junglă, în loc să transformăm jungla în comunitate. Ducem mai departe comportamente care nici în peșteră nu își aveau locul. Pentru că ne sunt familiare, confortabile. Și pentru că în ciuda logo-ului mare de pe tricou ca neam suntem tot mai săraci cu duhul, cu sufletul, cu portofelul.
Vom ști așadar că am apucat pe drumul cel bun când vom vedea tot mai mulți copii care măcar comunică empatic în momente ca cel de mai sus, explicând refuzul. Când ne vom saluta cu un zâmbet unii pe alții, indiferent de cât de proastă ne-a fost ziua. Când vor fi doar conversații banale pe stradă, care nu cuprind referințe despre mame, neam, morți și altele asemenea. Când vom auzi în jur și aprecieri, nu doar critici.
Deci cam pe la Paștele Cailor. Sau Sfântul Așteaptă. Când lighioanele pădurii vor sta la mângâiat. Și în plop vor crește mere, iar în răchită se vor coace micșunele.