Noi am luat ad litteram numele vacanței școlare din februarie și am dus elevul din dotare la ski. Este adevărat că într-o țară în care abandonul școlar cauzat de sărăcie este o realitate tristă, la fel ca și mersul la ore cu stomacul gol, pare cinic să denumești astfel o vacanță.
Dar în afară de a trage multe semnale de alarmă și a ajuta punctual atunci când sunt solicitată, nu-mi stă în putere să fac altceva.
Așadar am mers la ski în Livigno, o localitate din Italia, aflată la granița cu Elveția.
Ce mi-a plăcut?
Locurile sunt pitorești și fiind situate la o înălțime considerabilă scad emoțiile cu privire la starea pârtiilor.
Livigno este promovat, printre altele, ca un Rai al shopping-ului, datorită lipsei taxelor. Dar domnul care ne-a ajutat cu bagajele, balcanic de-al nostru, ne-a făcut instructajul încă de la început, atenționându-ne că sunt multe produse fake și toate magazinele au oricum prețuri ca în centrul orașului Milano. Fake-uri n-am găsit, înțeleg că parfumurile poartă această bănuială, dar cu prețurile a cam avut dreptate.
Hotelul a fost foarte accesibil și mă refer la faptul că oferea toate serviciile necesare și logistica aferentă: închirierea echipamentului, depozitarea lui, pârtia în imediata apropiere, cu școală de ski, SPA, toate nebuniile. Am avut două mese incluse în pachetul turistic: micul dejun și cina, dar nu am simțit nevoia să încercăm alte restaurante din zonă, pentru că mâncarea era foarte bună și porționată așa cum îmi place mie.
Mi-a plăcut și oaia Dolly. Nu știu dacă așa îi zicea – un soi de mascotă pe care o plimbau de colo-colo prin recepția hotelului. Azi o găseai la ușă, mâine la intrarea spre SPA, poimâine lângă lift.
La noi în familie schiază doar copiii, deci e important să ne fie și nouă, celor în pantofi, comod. Și ne-a fost!
Puncte bonus pentru instructorul de ski al copilului mic. Un tip foarte interesant și răbdător, care a reușit să-l învețe chestii noi, nu tehnic, scolastic, ci într-o experiență de învățare foarte interesantă. Părea imposibil să se ridice cineva la înălțimea ștachetei lui Marius din Azuga, dar a făcut-o Martin din Argentina.
Și pentru tortul de la cina de ziua mea. V-am spus deja că am primit un dihai tortul plin de sclipici și foarte gustos, la care nu mă așteptam.
Nu în ultimul rând la micul dejun din ziua plecării am descoperit că unul dintre angajații restaurantului era român de-al nostru, din zona Moldovei. Remarca lui când ne-a auzit vorbind românește mi s-a părut dulce-amară: “nu mi-aș fi închipuit că sunteți români!” Un compliment dureros cumva, venit din partea unui om care a plecat din țară inclusiv din cauza mentalităților învechite.
Ce nu mi-a plăcut?
Că n-am fost în echipă completă, dar ar fi utopic să-mi închipui că vacanțele noastre vor mai fi mereu așa.
Că a trebuit să plecăm 🙂
Și a mai fost o încurcătură cu un voucher pe care ei ni l-au dat și tot ei ni l-au luat. O eroare umană care a umbrit puțin experiența de final.
Verdictul final, în unanimitate: ne întoarcem!
Dar până la o viitoare vacanță, urmează lupta cu prezentul…