Dacă vrei să creezi o isterie online, spune-i românului (*) că lucrează prost. Vei fi linșat, omorât cu pietre, nu înainte de a fi dat prin catran, fulgi, praf și, la final, aruncat într-o fosă mai puțin septică.
Am fost acolo, am trecut prin asta, deci nu aveți contraargumente în acest caz, credeți-mă!
Cu toate astea, să ne ferească soarta de instalatori! Majoritatea băilor din România sunt cimitir de neuroni și idei. Dacă aveți nevoie de zugrav, treceți mai întâi pe la psihiatru pentru tratament. Mașina autohtonă mergea până la globalizare cu ciorapi de damă pe post de curea de transmisie și cu indicatorul de viteze având un sistem propriu de măsurare aproximativă. Ciocolata noastră însemna ceva între ceară și plastilină, mare păcat că au venit străinii să ne-o strice!
Oricât am juca stupida carte a mândriei naționale, dacă stăm strâmb și judecăm drept, puține lucruri de excepție Made in Romania au ieșit pe poarta fabricii. Iar acestea din urmă se datorează exclusiv unor oameni, extrem de puțini și ei, nicidecum unui uragan de geniu și profesionalism care ne bântuie patria.
De fapt românul de medie este mediocru, pus pe căpătuială fără să facă prea mult efort, căutător de soluții comode, chiar dacă nu tocmai utile și mulțumit de sine până la cer și înapoi.
Se vede după cum votăm, ne purtăm pe stradă, în familie sau la serviciu. Ca pe oriunde, există și oameni care fac diferența, atât în susul, cât și în josul mediei, extrema superioară fiind totuși puțin populată. La cea inferioară este înțelept să nu facem calculele(le).
Ce ne-ar trebui în acest context?
Mai puțină mândrie națională și mai mult caracter individual. Ce-ar fi să nu ne mai ascundem în spatele lui Brâncuși, Poenaru sau Coandă, iar atunci când avem ceva de făcut să ne gândim cum facem să iasă perfect? Să privim critic rezultatul muncii nostre și să ne întrebăm: “Puteam mai bine? Dacă cineva întreabă cine este autorul, voi avea curajul să ridic mâna?”
Ce-ar fi să uităm că am inventat insulina și să vrem (real, nu doar pe Facebook) spitale din secolul ăsta? Să facem cereri, petiții, din acelea în dosar cu șină, dacă ele contează? Sau să nu mai spunem că Nadia a luat zecele perfect, când gimnastica de azi este tot în vremurile acelea ca dotări, dar nu și bugete sau aspirații naționale?
Mai puțină vină colectivă și mai multă individuală. Oamenii nu trebuie arși pe rug pentru erorile lor, totuși ele trebuie analizate, cercetate, demontate în pași mici, tocmai pentru a le înțelege și a nu le repeta la infinit. Noi vrem răzbunare, dar uităm că a anticipa înseamnă mai întâi iertare.
Mintea umană este incapabilă să-și imagineze toate riscurile care ne pasc. Dar să repetăm scenarii criminale doar pentru că suntem incapabili să le înțelegem mecanismul, este stupid fără măsură!
Mai puține vorbe și mai multe fapte. E plină țara de trăncănitori. Pantofari care știu mai bine cum e cu câinele ciobanului, puberi care se pricep de minune la antreprenoriat, coaching și parenting, psihologi care tratează depresia cu articole motivaționale și activiști de mediu care n-au ieșit din Mizil. Cu toate asta, oricărui om care a făcut ceva la viața lui, dar a greșit o dată, i se ia automat dreptul la opinie.
Eu știu bine cum este cu talentul, l-am văzut, l-am selectat din mulțime, l-am ajutat să devină nu doar să promită. Și stiu că pentru a ajunge acolo este nevoie de mult simț critic în jurul său, de multe negații transformate în afirmații, de numeroase obstacole pe care să le depășească. La noi talentul moare speranță, dar, paradoxal, una aplaudată frenetic la scenă deschisă.
Mai puțin orgoliu și mai multă empatie. Românul vrea cu orice chip să aibă dreptate. Dacă nu spui ca el, înseamnă ca mama ta e cea mai nasoală. Obsesia asta de a deține adevărul absolut este distructivă și cele mai mari greșeli se fac tocmai din cauza fortărețelor în care sălășluiesc propriile certitudini.
O văd prin firme și în orice alt grup de lucru: trebuie să fie ca noi, nu cum este optim! Cine țipă cel mai tare, ăla e șefu’, cine ironizează până la capăt acela are ultimul cuvânt. Și ce om!
Înainte de a deschide gura combativ, ar ajuta să conectăm mai întâi neuronii pentru a înțelege mesajul primit. Și să ne punem afectiv în papucii celuilalt. În viață decizia corectă se arată rareori din prima. Din ciocniri de idei și raționamente continuate pe alt calapod ies toate cele care ne schimbă în bine.
Mai puțin focus pe imaginea de ansamblu și mai multă buchiseală a detaliilor. Suntem atât de seduși de atingerea obiectivului final încât nu luăm în calcul și problemele apărute: depășirea timpului de execuție, costuri aberante, lipsa de suport și/ sau mentenanță ulterioare, calitatea execuției. Am găsit punguța cu doi bani și la final ne bucurăm doar de mărgică.
Și, nu în ultimul rând, mai puțină demolare și mai multă construcție. Verbală, morală, socială.
Închei fără să mai punctez importanța educației, pentru că este considerată un bla bla trist și plictisitor.
Și nici nu mai spun că oricât am blama școala, multe din metehnele astea vin direct de acasă.
(*) termen generic.
Sursă foto: http://lamoarapestisani.ro/inspiration/masa-tacerii/