– Hai să monțelu! propune deodată piticul.
Ce face? Nedormită, cu un singur neuron funcțional, și ăla bălălau, nu compilez.
– Ce monțel, puiule?
Își freacă mâinile și repetă incantația.
O iau prin eliminare: nu vrea să se spele pe mâini, nu vrea să se joace cu nimic familiar, insistă cu fluturat de mâini și monțel.
Am ținut-o așa un sfert de oră, încercând și eșuând să înțeleg ce vrea. Îl rog să aleagă alte cuvinte și o face:
– Mama, am avut ou de kinder? (Avut.) Are oul cățel?
(Adică surpriza din mijloc, dacă prima oară a fost cățel, așa îi rămâne numele.)
– Are, e la mine în poșetă!
– Păi hai să monțelu!
Și am montat cățelul. Care era de fapt un panda pus pe kung-fu, dar și mie îmi pare că monpanda n-ar fi sunat bine deloc.
Nina Cassian scria în spargă, eu sunt începătoare în cezărească. Dar vin puternic din urmă! 🙂