- 14/02/2018
În adolescența mea exista o inflație a cântecelor de dragoste. Toți artiștii sufereau de diverse neîmpliniri amoroase, iar noi, convinși că așa stă treaba, le țineam isonul. Tot atunci Anna Karenina mi-a demonstrat că bărbații sunt porci, demonstrație care nu mai stă astăzi în picioare, prizându-mă ulterior că și ea a fost un fel de găină. Și porcii trebuie să stea cu purcelele, iar găina cu al său cocoș, pentru că așa zice legea firii.
Astăzi pe LinkedIn (observați saltul uriaș în timp și spațiu!) un domn declară ferm, comentând la o poză cu inimioare, că dragostea nu există, fiind un concept inventat de om pentru a-și îmbrăca frumos instinctul animalic de perpetuare a speciei.
Ce e iubirea? Unicorn alb sau sentiment 100% real?
Dincolo de inimioare roz, fluturi în stomac sau programarea biologică de a ne înmulți, iubirea este, în primul rând, o nevoie primordială. Copiii crescuți în orfelinatele groazei din vremuri apuse, lipsiți fiind de afecțiunea umană, se alienau. Căpătau retard în dezvoltarea fizică și psihică, erau incapabili să socializeze, își provocau singuri răni. Aceiași copii integrați în familii adoptive, reușeau să recupereze o parte din ceea ce au pierdut în educația timpurie.
Dezvoltarea umană, devenirea omului, este mai mult decât a hrăni, îmbrăca, igieniza un prunc. Blândețea, atingerile, vorbele, alinarea, toate fac parte din arsenalul de creștere a copiilor. Iar nevoia asta primordială rămâne și își cere dreptul pe tot parcursul vieții.
Deci iubirea există și, mai mult decât atât, este esențială. Dacă am trata bebelușii ca pe niște păpuși vii și copiii mai mari ca pe roboței care au nevoie de software, specia noastră ar dispărea încă de la prima astfel de generație.
Problema noastră este că, spălați pe creier de atâția scriitori/ poeți sensibili/ talentați și de refrene tâmpite ca cele din adolescența mea, tratăm aceast sentiment total nerealist într-un trio definitoriu format din suferință, exacerbare și fantastic.
Iubirea nu este suferință decât atunci când noi ne-o provocăm. Imaginându-ne lucruri care nu există despre perechea noastră, punând sclipici peste părțile întunecate, ignorând evidențe, încercând să schimbăm ceea ce nimeni nu poate: firea omului.
Fluturii în stomac nu sunt iubire. Există oameni care-i simt atunci când văd pentru prima oară o persoana frumoasă. Dacă aceeași divă se transformă în scorpie, fluturii pot deveni vulturi.
Poveștile ireale nu sunt iubire ci doar excepții. Nu toți îndrăgostiții trebuie să treacă prin încercări fantasmagorice numai bune de transformat apoi în scenarii de film.
Iubirea este potrivire, adaptare și iertare. Este despre “încerc din răsputeri să nu te rănesc” și nu despre “te rog, nu mă răni!”
Este despre a înțelege că uneori nu poți înțelege tot, despre a vrea și putea să lași spațiu celui de lângă tine să crească mare, despre a ști când să dai (eufemistic vorbind) și când să mângâi.
Și este în primul rând despre fiecare dintre noi. Dacă ne putem iubi și ierta, dacă ne înțelegem și vindecăm înseamnă că suntem apți de iubirea altora.
Amorezeala înflăcărată este o nebunie. La propriu, pentru că au fost la un moment dat discuții pentru introducerea ei în rândul bolilor psihice, ceea ce ne făcea pe toți numai buni de internat. Uneori se termină cu iubire cuminte, alteori cu o ură pe măsură.
Dar dragostea adevărată, cea care mai presus de atracție are lăsarea de sine sănătoasă în favoarea celuilalt, rămâne peste timp și spațiu. Și o vezi uneori într-un buchet de flori, alteori într-o inimă de pluș, dar cel mai des în mici gesturi aparent neînsemnate.