Printre multitudinea de știri triste sau panicarde, astăzi a apărut și una care probabil nu interesează pe nimeni: o carte pentru copii, scrisă de un bucătar destul de cunoscut publicului larg, Jamie Olivier, a fost retrasă de la publicare pentru că niște indigeni australieni au considerat ofensatoare una dintre nuvelele autorului.
Nu intru în detalii, oricum nu contează. Cel mai probabil vorbim despre o acțiune piaristică, am dubii că niște indigeni australieni stau precum cenzura ceaușistă cu ochii pe tot ce se publică și purced la demersuri legale împotriva autorilor prea îndrăzneți. Gestul în sine este totuși unul tot mai des întâlnit, care spune multe despre mentalitățile zilelor noastre. Să nu uităm că există acum opere clasice care sunt rescrise pentru a respecta noile reguli de corectitudine socială. Industria modei este și ea victima diverselor grupuri ofensate. Opiniile noastre, ale tuturor, pot fi invalidate oricând pe motiv că zgândăre sensibilități. Culmea, atacurile la persoană și ofensele aruncate liber in online, fiind totuși acceptabile din punct de vedere social.
Unde tragem linia? Mai avem dreptul de a ne exprima liber? Mai contează trecutul, incorect conform standardelor de azi? Sau trebuie să-l rescriem pentru că ne deservește? Trăim oare vremuri care vor rămâne în amintire ca fiind cele mai corecte cu putință? Sau le vom cataloga ulterior ca fiind cele mai ipocrite?
Pentru cei care cresc în aceste timpuri, totul pare în regulă. Dar când iau contact cu trecutul, adesea prin manifestări ale artei (filme, cărți), realizează și ei, ca și noi cei crescuți în acele vremuri, că există o falie tot mai mare între prezent și trecut.
De exemplu, luna trecută copilul mic a avut de citit ca lectură suplimentară primul volum din seria “Cireșarii”. Care până la sfârșitul anilor ’90 putea fi considerată o carte atemporală, acțiunea putând fi plasată în oricare dintre cele patru decenii precedente.
Acum nu șochează atât faptul că multe dintre întâmplările de acolo nu și-ar mai găsi obiectul, dată fiind tehnologia recentă. Ci tocmai limbajul cireșarilor, considerat azi ofensator și dur de către unii părinți.
Să nu vă închipuiți generațiile actuale vorbesc în metafore și epitete. Tot cu “băăăă!” se apelează și tot cu “prostule/ fraiere/ boule!” se gratulează în anumite contexte, ca și cele din trecut. Ba chiar mai dur decât am fi avut noi puterea. Doar că la ei nu mai este acceptabil. Cum nu era, dealtfel, nici la noi.
Cu toate acestea, autorii, scenariștii, regizorii, artiștii de tot felul aveau atunci dreptul de a se exprima exact așa cum le dicta muza. De a imortaliza vremurile, personajele, întâmplările după cum considerau ei, nu după cum voiau părinții sau formatorii de opinie.
Deci singura diferență este, de fapt, ipocrizia prezentului. Taxam doar că ne ofensăm public, pentru că nu putem stopa niște comportamente vechi de când lumea. Iar vremurile noastre riscă, așadar, să fie nu cele mai corecte, ci cele mai incorect portretizate din istorie.
Ne convine sau nu, există bine și rău, frumos și urât, tânăr și bătrân. Femei și bărbați. Iar între ele, multe grade de comparație. Miliarde de oameni și tot atâtea drame, bucurii sau opinii. Iar singura modalitate în care nimeni să nu mai fie ofensat este utopică: să amuțim cu toții.
Evident că întotdeauna au existat și vor exista reglementări, limite, norme. Dar mă îngrijorează că fix exemplul meu, Cireșarii, a trecut de cenzura comunistă și riscă nu mai treacă de cea a părinților unor copii de clasa a cincea. Că niște indigeni australieni opresc o carte de la publicare. Că noi toți credem că suntem corecți în opinii și fapte, doar pentru că luptăm cu corectitudinea altora care cred același lucru.