Ieri eram în mașină, iar Cezar își verifica cronometrul de pe tabletă. Are curiozități legate de timp, simte că-l percepe uneori aiurea (ca noi toți, pentru care o oră poate dura câteva minute sau un secol, în funcție de ce așteptăm) și își pune tot soiul de alarme și socotitori de secunde.
De data asta, ecranul îi arăta că au trecut 42 de ore de la ultima verificare. Așa că se pune pe calculat și decretează în scurt timp: “mai sunt 6 ore și se fac două zile de când am fixat cronometrul!”
Tatăl copilului a remarcat corect: acesta tocmai rezolvase o problemă de matematică destul de grea, care a presupus multimple operații matematice: transformări de ore în zile, o înmulțire (adunare repetată în cazul nostru) și o scădere.
Toate se învață la școală extrem de complicat. Îmi aduc aminte de la cel mare, care acasă jongla cu sferturi, jumătăți și întregi, după ce a făcut fracțiile în clasa a patra mi-a spus: știi, lucrurile sunt mult mai complicate! Evident că nu erau și tot la pâinea din bucătărie am mers când am făcut primele operații cu ele, dar la școală totul pare mai greu decât este. Și de asta mulți copii isteți și pragmatici devin oi negre ale claselor. Și de asta copii cu cap și excesiv de critici cu ei își pierd și bruma de încredere pe care o au.
Pentru că în loc să ușurăm conceptele și operațiile cu ele, avem talentul de a le complica până ce ne pierdem și noi în ele.
Deja când aud “ar trebui să învățăm la școală despre…” și introduceți voi orice chestie utilă aici, îmi vine să râd. Îmi amintesc că învățăm despre comunicarea interumană, știți schema aia oribilă în care apare comunicatorul, receptorul și canalul de comunicare. Moartea pasiunii academice și suprema capacitate de a transforma ceva banal, instinctual, într-un concept complicat și greu de înțeles.
Luați un manual de psihologie, să-mi spuneți dacă un licean obișnuit, nu unul pasionat de domeniu, pricepe o iotă. De matematică sau fizică nu mai zic. Cea mai inteligibilă lecție de geometrie ți-o dă un zidar priceput!
Nu știu cum s-a ajuns aici, dar educația școlară a devenit excesiv de formalizată și pusă în niște șabloane predefinite nu știm nici noi după ce criterii. Nu mai zic că încă vorbim despre legume și fructe de toamnă într-o lume globalizată în care mâncăm piersici tot anul. Mango în ce anotimp crește?
Nu mai zic că îi învățăm în clasa întâi că nu se poate să-l scazi pe 5 din 1, pentru ca într-a cincea să ne răzgândim.
Spun doar că ne îndepărtăm tot mai mult de ceea ce știu și pot copiii la fiecare vârstă la lor. Iar rezultatele se văd deja!
P.S. Pentru nostalgicii cu “pe vremea noastră!” precizez că atunci hăul era și mai mare. Să nu uităm cum aflam necunoscutele, încă din clasa întâi: replicând un algoritm învățat, pe care nu-l înțelegeam. Sau cum rezolvam probleme prin metode prestabilite, iar dacă ne scoteai din șablon se termina toată treaba.
Câți ani are Cezar?
@Didi: are 6 ani 🙂