Când suntem pitici vrem să devenim mari. Să fim adulţi, să purtăm haine serioase şi discuţii asortate. Când devenim adulţi vrem să ne întoarcem la vremurile copilăriei, la şpilhozeni şi triciclete, la mingi şi păpuşi.
Când suntem singuri ne dorim să devenim doi. Apoi trei, patru, cinci… Odată crescuţi numeric, tânjim după libertatea de a alege pe care ne-o dădea cifra unu.
Când suntem liceeni sau studenţi vrem să devenim oameni ai muncii. Să avem banii noştri şi multe altele ale noastre ce pot fi cumpărate cu ei. Când de angajăm, vrem să redevenim studioși, având timpul nostru la dispoziție şi toate cele derivate.
Când avem salariul mic vrem să devenim bogaţi. Să ne permitem haine scumpe, vacanţe de vis, case de revistă. Când cunoaştem avuţia vrem să ne putem permite din nou simplitatea alegerii.
Toată existenţa noastră balansează între dorinţa de a deveni şi a redeveni. Şi nu-i rău, pentru că aşa păstrăm un echilibru între realizările noastre şi punctul din care am pornit.
Problema apare când a deveni devine obsesie: de a fi mari, a fi doi, trei, patru, a munci, a avea, a iubi, a trăi după modelul prestabilit. Pentru că în goana de a deveni și redeveni, uităm definitiv de a trăi.