Inutilitatea mamelor
Aseară, în drum spre casă, am primit de la copilul cel mare fotografiile realizate cu prilejul absolvirii liceului. Îl văd zilnic, deci ştiu cât şi cum a crescut, cu toate acestea, m-am emoţionat văzându-le. Mă uitam oblu la ecranul telefonului cu senzația că am clipit şi dintr-un boţ de carne ţipător, care mă ţinea trează noaptea şi alertă ziua, a apărut acum un om în toată puterea, capabil să-şi gestioneze singur nevoile si emoţiile. Mi-am dat seama că în tot acest timp bucuria mea ca mamă a fost, de fapt, formată din bucuriile lui şi tristeţea mea din supărările lui. Că nevoile mele au fost nevoile lui. Că dorinţele mele s-au întrupat din dorinţele lui. Și că așa va fi mereu, doar că mă voi pierde uneori în marea de oameni care îi vor călăuzi drumul: parteneră de viaţă, şefi, noi prieteni, noi rude, copii. Şi voi afla, poate, mai puţine despre zbaterile sale. Dar braţele şi sufletul mea rămân pururea pregătite să le susţină. Poate de aceea noi, mamele, ne simţim adesea inutile. Prinse între schimbat ...Citește mai mult »
