În urmă cu ceva vreme, LinkedIn a început să-mi arate postările tot mai dese ale unei colege de breaslă. Antreprenoare de succes, mamă, femeie atrăgătoare, ar fi avut multe de spus și arătat, doar că textele erau inițial însoțite de poze care o prezentau în aceeași ipostază și conțineau tot soiul de bizarerii vag psihotice.
Lucrurile au devenit de-a dreptul înspăimântătoare când colega cu pricina a început să lase online lucruri foarte personale şi urâte: amintiri din copilăria proprie, deloc plăcute, apoi din cea a copiilor ei pe care declara senin că i-a bătut pentru că nu îşi făceau curat în cameră, accidente grave de maşină justificate prin faptul că trece printr-un program secret de instruire pentru a supravieţui în situaţii limită, plimbări nocturne prin locuri dubioase, internarea împotriva voinţei sale într-o secţie de psihiatrie, un ordin de restricţie care o împiedică să-şi vadă familia.
Toate acestea declarate public, cu documente justificative sau capturi de ecran ale unor discuţii personale cu apropiaţii, inclusiv copiii minori.
Nu trebuie să fii specialist în sănătate la cap să realizezi că ceva acolo este foarte tulbure. Şi că aşa va rămâne, întrucât foarte puţini dintre oamenii care îşi pierd echilibrul acceptă că au o problemă care necesită intervenții specializate. Iar persoana în cauză consideră, tot public, că nu are nevoie de ajutor. Alții sunt vinovații, iar un grup secret de oameni specializați o ajută să dea de cap grupării criminale a cărei victimă este.
Ieri una dintre postările doamnei despre care vă povestesc a devenit virală. Nu mă miră, în contextul actual este suficientă o scânteie pentru ca oamenii să înceapă a dezbate atroce lucruri atât de nebuneşti încât nu ar merita nici măcar amintite în treacăt.
A început, evident, și linşajul: comentarii care mai de care mai agresive, misogine, jignitoare, mai ales la adresa celor din domeniul în care activează. Pentru că aşa-i la noi, dacă o persoană aflată în dezechilibru scapă la tastatură, toate cele care sunt blonde şi au profesia ei, îi împărtăşesc neapărat şi tulburările de personalitate.
Povestea femeii mi se pare de o tristeţe absolută. Dar şi mai trist este că cei doi copii pe care îi are, aflați la vârsta în care pot percepe cu acurateţe realitatea şi in care astfel de episoade îi vulnerabilizează teribil, nu au apărare. Sunt expuşi nebuniei manifeste, trebuie să facă faţă nu doar unei situaţii personale mai mult decât delicate, ci şi analizelor publice pe text.
Nu e de mirare că în vremurile actuale nebunia se viralizează, iar normalitatea devine tot mai greu de digerat. Şi din păcate nu putem legifera nicicum astfel de probleme, tocmai pentru că sunt imposibil de previzionat şi gestionat. Dar poate că n-ar lipsi să fim uneori mai responsabili cu atenţia pe care o oferim oamenilor şi situaţiilor cu care ne intersectăm. Uneori, în spatele unor contexte care par distractive sau angajante social, stau adevărate drame.
Vremurile sunt tulburi, unii oameni la fel, de ce ne place să le învolburăm şi mai tare? Oricare ar fi răspunsul: banii, faima, propria tristețe și nerelevanță, plictiseala, să profiți de nebunia altora nu aduce beneficii nici la nivel individual, nici social.