Cu siguranță cel mai întâlnit refren motivațional, “trăiește-ți visul/ găsește sensul vieții” (mie-mi par sinonime) reprezintă totodată cea mai mare platitudine devenită virală. Și, mai mult decât atât, un motiv de stress, anxietate şi depresie pentru omul modern.
Cineva ne minte îngrozitor când ne spune că putem deveni orice dorim. Adică ne zice, de fapt, ce vrem să auzim: că suntem valoroşi, că prezenţa noastră pe Pământ nu este întâmplătoare, că fiecare dintre noi contează. Probabil că în fapt chiar putem, dar în niște limite destul de greu de controlat: ale geneticii, educației primite și contextului economico-social în care trăim.
Realitatea este că suntem mulţi. Prea mulţi. Deci o infinitate de vise, care adesea se bat cap în cap. O mulţime uriaşă de potenţiale talente care trebuie să-şi găsească toate locul pe o planetă prea mică. Dacă o luăm logic, raţional, firesc, realizăm că scopul vieţii este acela de a o trăi, iar visul suprem este să o facem cât mai confortabil.
Poate că aceasta este problema cu visele: nu pot fi raționale. Nu te poți ridica deasupra ta și privi cu ochii minții la ce poți sau nu să faci. De aceea unora li se pare că sunt un colos de talent şi creativitate, deşi nu sunt, iar altora că nu fac cât o ceapă degerată, deşi poate ei chiar ar putea face o diferenţă.
Și ar mai fi una: este prea simplu să visezi. Închizi ochii și te vezi fotbalist de succes, afacerist care dă interviuri pentru Forbes sau divă imortală ca JLo. Dar vai, câtă muncă și cât sacrificiu este acolo, pe lângă cele enumerate mai sus!
În general oamenii care au ajuns să-și trăiască visul nu s-au complăcut în el, uneori nici nu l-au avut. Ci drumul lor cotidian, presărat cu obiective, oportunități și piedici i-a dus acolo. Cei care visează, rămân seduși de frumusețea proiectată imaginar, fără să poată rupe vraja pentru a trece la chestiuni pragmatice. Apoi, treziți din reverie, consideră realitatea prea dură, frustrantă, greu de suportat.
Cu alte cuvinte, căutarea perpetuă a unui vis înalt şi a unui scop ascuns al existenţei noastre poate fi păguboasă. Între timp, viaţa reală se cere trăită, burta hrănită, facturile plătite. Dacă la început logistica imaginaţiei noastre este, poate, finanţată de părinţi (e drept că unii îşi finanţează propriile vise, dar nu despre ei vorbim acum), partea grea vine când trebuie să găseşti singur soluţiile.
Eu nu zic să nu visăm, sa nu căutăm, să nu sperăm. Zic doar că cel mai înalt scop al vieţii este însăşi acela de a o trăi. Pentru că văd prea mulţi în jur care se simt neîmpliniţi, lipsiţi de valoare, demotivaţi pentru că nu şi-au trăit un vis, fără a şti exact care ar fi el, pentru că nu şi-au găsit menirea, scopul suprem al vieţii, calea.
Sensul vieţii este acelaşi de când lumea: de la nastere, spre moarte. Între cele două coordonate ne aşteaptă uneori belele, alteori plictis, uneori muncă grea, alteori etape neasteptat de usoare, uneori obstacole, alteori drumuri line. Nu întotdeauna putem controla ceea ce ni se întâmplă, nu întotdeauna avem de ales.
Să ne propunem ajută mult. Să ne adaptăm situaţiilor şi mai şi. A visa cu ochii deschişi poate fi însă un adevărat demers de inadaptare.