
Despre traume și alte balamucuri
Uitându-mă în jur pare că am devenit o specie obsedată de a ne păzi de traume. Fiecare deviație verbală a unui șef devine toxică, profesorii mai severi sunt clar abuzivi, orice conflict în cuplu trebuie tratat cu sesiuni de terapie. Trauma a devenit subiectul de discuții principal în toate instituțiile sociale și dușmanul numărul unu al unei vieți personale echilibrate. Nu este nimic incorect: nefericirea își are ca izvor nesecat șirul de situații cotidiene pentru care nu suntem pregătiți fizic și mental. Dar cheia nu este să ne ferecăm emoțional într-un palat de cristal, întrucât nici acolo nu putem crea un mediu trauma-free. Ci să găsim modalități eficiente de a face față, de a deveni mai rezilienți, mai adaptabili, mai maleabili în fața greutăților. Același lucru se întâmplă și în parenting: obsedați de ideea că suferința atroce a unor situații banale ne poate traumatiza copiii, îi protejăm prea mult, ajutându-i să devină astfel evitanți, anxioși. Ne place sau nu, viața include boală, moarte, despărțiri, conflicte, durere de toate soiurile, agresivitate. Oricât am încerca să le ocolim, sunt inevitabile. Important este ...Citește mai mult »