Parintesti

Inflație de premianți

Sfârșitul anului școlar aduce cu el o mare de poze cu diplome și coronițe postate pe Facebook și Instagram. Ne mândrim cu elevii noștri și cu rezultatele lor, culmea într-un sistem de educație pe care ne este tot mai greu să-l înțelegem sau să-l prețuim. Și pe bună dreptate. Văd mulți copii isteți și muncitori. Dar aud, totodată, de sfintele meditații încă din ciclul primar. Da, acela care are ca scop alfabetizarea! Iar cei care iau notă decentă la un examen național, oricare ar fi el, fără pregătire suplimentară intensă, au devenit rara avis. În acest context, în care performanțele școlare sunt aduse de un sistem paralel și sunt intens sponsorizate de părinți, devine anormal de firesc ca la final de an școlar să vedem doar coronițe și diplome care atestă că suntem cu toții atât de buni, încât nici nu mai putem departaja valoarea. Toți suntem câștigători! De fapt perdanți. Pentru că realitatea este și ea paralelă cu percepția generală: statisticile seci ne arată că în țara cu cei mai mulți premianți educația este codașă, iar momentul ...
Citește mai mult »

A renunța nu înseamnă a pierde

Facebook mi-a amintit azi de un filmuleț realizat la finalul clasei a patra, în care copilul meu cel mare își prezenta cariera previzionată a fi în 2023. Recunosc că acum 8 ani, 2023 părea foarte departe. Astăzi realizez cât de atroce și crud trece timpul. Oricum, sunteți sau nu curioși despre ce meserie credea el că va avea peste nici doi ani, eu tot vă zic: ar fi vrut să fie programator. Înregistrarea video cu pricina ni-l arată așa cum este dintotdeauna: dezinvolt în fața camerei, spunând mesajul din prima, fără script prealabil, cursiv, fără mari emoții. Era deja premiant cu trupa de teatru din care făcea parte, dar și foarte pasionat de tehnologie. Drumul ales, însă, nu a fost deloc drept: la liceu nu a mers la mate-info ci la bilingv socio, dorindu-și mai întâi să dea la Drept, a cochetat în continuare cu actoria, a ajuns să facă radio, iar acum, că-l termină cu brio, majoritatea facultăților la care a aplicat afară și l-au acceptat sunt în zona de Project Management IT. Cel mai probabil va ...
Citește mai mult »

Odele inutile ale bebelușiei

Citind cele câteva bloguri de parenting autohtone, realizez că există un trend pe care nu pot să-l clasific decât hormonal: acela de a privi bebelușia copiilor ca pe un dat minunat, unic și nerepetabil, adică singurul care poate oferi senzații maternale reale. Doamne, mirosul lor minunat și piciorușele lor grase, plus gânguritul și toate celelalte. Normal că bebelușii sunt adorabili, ca toți puii de altfel (cu câteva notabile excepții, de exemplu cei de porumbel), că așa reușim să perpetuăm specia. Este un dat adaptativ să vezi o gâlmă care urlă non-stop ca pe o minune dumnezeiască. Dar maternitatea este frumoasă chiar și când copiii cresc, iar somnul de noapte se îmbunătățește considerabil. (Dar tot în creierii nopții te trezești, că trebuie să-i școlarizezi!) Și la fel de grea. Așa că poate ar trebui să ne propunem să proiectăm aceleași imagini minunate, pentru a continua să fim niște părinți prezenți, implicați. Primii pași sunt emoționanți, dar dacă ești acolo, lângă ei, te bucuri și când, în sfârșit, au internalizat regula cu majuscula scrisă la începutul propoziției! Când auzi prima emisie ...
Citește mai mult »

Rolul social al criticii

Se vorbește din ce în ce mai mult despre hate. Care ar fi mai mult decât un feedback negativ. Și care constituie o prezență tot mai pregnantă în viața noastră reală, dar mai ales în cea virtuală. Este natural să percepem critica, indiferent de natura și profunzimea ei, similar unei amenințări și să reacționăm apărându-ne. Dar toți oamenii de succes recunosc că au fost asaltați și uneori chiar copleșiți de critici. Deseori injuste, părtinitoare, ucigătoare. Și că au reușit în ceea ce și-au propus ridicându-se peste ele și mergând mai departe. Se întâmplă asta din două motive: în primul rând omul obișnuit, ca să nu spun mediocru, observă greu talentul în fază incipientă. Abia când îl văd finisat, sclipitor, se prind că era ceva special acolo încă de la început. De aceea se grăbește să critice, pentru că nu înțelege. Apoi, în orice grup social, indiferent de regn, este nevoie de exemplare puternice care să asigure supraviețuirea. Cum omul a devenit un animal guvernat de legi, nu ne mai putem arăta supremația cu pumnii. Dar ne batem în vorbe, ...
Citește mai mult »

Inutilitatea mamelor

Aseară, în drum spre casă, am primit de la copilul cel mare fotografiile realizate cu prilejul absolvirii liceului. Îl văd zilnic, deci ştiu cât şi cum a crescut, cu toate acestea, m-am emoţionat văzându-le. Mă uitam oblu la ecranul telefonului cu senzația că am clipit şi dintr-un boţ de carne ţipător, care mă ţinea trează noaptea şi alertă ziua, a apărut acum un om în toată puterea, capabil să-şi gestioneze singur nevoile si emoţiile. Mi-am dat seama că în tot acest timp bucuria mea ca mamă a fost, de fapt, formată din bucuriile lui şi tristeţea mea din supărările lui. Că nevoile mele au fost nevoile lui. Că dorinţele mele s-au întrupat din dorinţele lui. Și că așa va fi mereu, doar că mă voi pierde uneori în marea de oameni care îi vor călăuzi drumul: parteneră de viaţă, şefi, noi prieteni, noi rude, copii. Şi voi afla, poate, mai puţine despre zbaterile sale. Dar braţele şi sufletul mea rămân pururea pregătite să le susţină. Poate de aceea noi, mamele, ne simţim adesea inutile. Prinse între schimbat ...
Citește mai mult »

De ce performanța rămâne o raritate în România?

Sportul autohton se zbate în mediocritate. Cu câteva excepții notabile și cumva individuale, nimic nu mișcă pe drumul spre podiumuri și lauri. Școala românească se scaldă, la rândul ei, între vechi și nou, tot mai departe de scopul și utilitatea sa. Afacerile românești sunt într-o majoritate covârșitoare bazate pe un model de funcționare în care contează profitul imediat și nu durabilitatea construcției. Dropshipping este noul imn, salariul minim pe economie și tonurile de gri, vechiul reper. Ar fi absurd să ne mirăm că ne ținem vârtos de locurile din coadă. Totuși, ca orice mediocru veritabil, noi negăm statut, proclamându-ne de fapt extrem de valoroși. Păi cine o mai are pe Halep, o mână de olimpici la matematică și un unicorn ca noi? Suntem buni, dar pururea persecutaţi! Performanța nu este nici măcar un vis în România. Pentru că a visa la ceva înseamnă să-i percepi, chiar și vag, coordonatele. Iar să purcezi la treabă e și mai greu, necesită schimbări, trudă, lacrimi și sudoare. Ce ne lipsește așadar? În primul rând mentalitatea. Performanța înseamnă repere clare, obiective, creativitate în a depăși ...
Citește mai mult »

Curajul nu se educă prin prin frică

Vă amintiți, probabil, de Sfântul Nicolai cel din cui, instrumentul de potolit școlarii pe care îl evocă Ion Creangă în amintirile sale din copilărie. Și de papara mâncată chiar de Smărăndița popii. Era pe la 1800 și ceva, dar să nu credeți că umbra biciului de curele și a Calului Bălan nu bântuie încă. Frica – de bătaie, vorbă grea sau pedeapsă – este încă folosită în educația copiilor la scară largă atât în școli, cât și acasă. Iar motivul este simplu: funcționează rapid pe termen scurt! Cumințește imediat, sporește concentrarea, aduce rezolvări instant. Totuși costurile pe termen lung sunt uriașe. Și plătite doar de victime, care uneori nici nu știu de unde li se trage. Plus de sistemele de sănătate care suportă somatizările tulburărilor de anxietate. Pentru că ce altceva devine amenințarea zilnică decât un mod de viață anxios? De ce funcționează frica?  Pentru că este mobilizatoare de resurse. Când ți-e teamă, ai un moment de paralizie, după care acționezi sub impusul adrenalinei și a altor instrumente date de biologie și de rolul ei adaptativ. Care sunt costurile ei? După cum ...
Citește mai mult »

O lecție de parenting: a fi corect sau a fi uman?

Zilele trecute știrea că Ronaldo a aruncat banderola de căpitan al echipei și a ieșit de pe teren înainte de încheierea partidei dintre Portugalia și Serbia a făcut înconjurul lumii. La un scor egal (2-2), în ultimele minute ale meciului și în ciuda protestelor sale insistente, fotbalistului i-a fost ignorat un gol valid. Gestul său de frondă a fost îndelung comentat, dar a rămas fără consecințe, Federația considerându-l cumva justificat. Evident că episodul a ajuns și în discuțiile noastre, copilul cel mic fiind obsedat de fotbal și de personaj. Întrebându-mă ce părere am despre reacția idolului său, am început clasicul bullshit de părinte: că orice s-ar fi întâmplat pe teren și orice minut al meciului ar fi fost, Ronaldo n-ar fi trebuit să-și părăsească echipa. Că s-a purtat ca un copil mic, lipsindu-i autocontrolul. Și recunosc că în sinea mea am adăugat că așa începe declinul: când încep să te lase nervii. Evident că cel mic s-a arătat nemulțumit de opiniile mele. Îi cunosc obiecțiile, el știe mai bine ca mine cum este acolo, pe teren. Fotbalul doare, învinețește, ...
Citește mai mult »

Presupunerile ca certitudini

După cum spuneam, săptămâna trecută a fost copleșitoare. Ne-am zăpăcit, înfuriat, depresat, dar cel mai probabil și adaptat. Iar printre indicatorii disfuncționalității noastre a fost pregătirea ghiozdanului. Celui mic, liceenii de azi nu mai au așa ceva, ci doar portbagaj în care aruncă, eventual, un caiet universal. Revenind, au rămas acasă ba culegeri, ba caiete, ba manuale, ba pantofii de sport. Iar marți a fost apogeul. Pe drumul spre casă copilul remarcă supărat: – Oare ce cred acum colegii despre mine? Că nu sunt în stare să-mi iau tot ce îmi trebuie la mine! L-am liniștit spunându-i că se întâmplă tuturor să uite câte ceva și, oricum, primul gând al celor din jur atunci când își văd aproapele la ananghie este altul: “bine că nu mi s-a întâmplat mie!” Mai sunt și din ăștia care sar cu etichete, dar puțini deci nesemnificativi. De fapt, scenariile din viața reală sunt mult mai multe și diverse. Fiecare se raportează la o situație prin filtrul experienței proprii și a personalității pe care o are. Un copil empatic, care a fost certat într-o ...
Citește mai mult »

Prima săptămână de după e întotdeauna copleșitoare

Prima săptămână după orice este copleșitoare. Te-ai întors dintr-o vacanță de trei zile? Ai o săptămână să revii la realitate. Concediu, cununie, intervenție chirurgicală, doliu, divorț? Primele 5-7 zile nu ești om, ești zombie. Și da, se aplică și la școala online. Cel mic n-a început după vacanță să frecventeze școala din București. Mai întâi am intrat noi în izolare, apoi clasa lui a trecut în online pentru că a apărut un caz printre colegi. Lecțiile de pe laptop au, poate, multe limitări. Dar și o mare calitate: suni deșteptarea cu un sfert de oră înainte să înceapă, spre deosebire de cele din bancă, a căror oră de trezire scade vertiginos. Abia săptămâna asta a început calvarul sculatului în creierii nopții. Și lucrurile au decurs după cum urmează: Luni – confuzie Nu știam ce ne-a lovit, unde trebuie să mergem, era să plecăm fără ghiozdan, am uitat oricum să mă pieptăn. Culmea, am ajuns cu 40 de minute înainte să înceapă orele, asta după ce, urmărind starea vremii, anunțasem că e posibil să întârziem toată săptămâna. Marti – depresie Am aflat ce ...
Citește mai mult »