Parintesti

Curajul nu se educă prin prin frică

Vă amintiți, probabil, de Sfântul Nicolai cel din cui, instrumentul de potolit școlarii pe care îl evocă Ion Creangă în amintirile sale din copilărie. Și de papara mâncată chiar de Smărăndița popii. Era pe la 1800 și ceva, dar să nu credeți că umbra biciului de curele și a Calului Bălan nu bântuie încă. Frica – de bătaie, vorbă grea sau pedeapsă – este încă folosită în educația copiilor la scară largă atât în școli, cât și acasă. Iar motivul este simplu: funcționează rapid pe termen scurt! Cumințește imediat, sporește concentrarea, aduce rezolvări instant. Totuși costurile pe termen lung sunt uriașe. Și plătite doar de victime, care uneori nici nu știu de unde li se trage. Plus de sistemele de sănătate care suportă somatizările tulburărilor de anxietate. Pentru că ce altceva devine amenințarea zilnică decât un mod de viață anxios? De ce funcționează frica?  Pentru că este mobilizatoare de resurse. Când ți-e teamă, ai un moment de paralizie, după care acționezi sub impusul adrenalinei și a altor instrumente date de biologie și de rolul ei adaptativ. Care sunt costurile ei? După cum ...
Citește mai mult »

O lecție de parenting: a fi corect sau a fi uman?

Zilele trecute știrea că Ronaldo a aruncat banderola de căpitan al echipei și a ieșit de pe teren înainte de încheierea partidei dintre Portugalia și Serbia a făcut înconjurul lumii. La un scor egal (2-2), în ultimele minute ale meciului și în ciuda protestelor sale insistente, fotbalistului i-a fost ignorat un gol valid. Gestul său de frondă a fost îndelung comentat, dar a rămas fără consecințe, Federația considerându-l cumva justificat. Evident că episodul a ajuns și în discuțiile noastre, copilul cel mic fiind obsedat de fotbal și de personaj. Întrebându-mă ce părere am despre reacția idolului său, am început clasicul bullshit de părinte: că orice s-ar fi întâmplat pe teren și orice minut al meciului ar fi fost, Ronaldo n-ar fi trebuit să-și părăsească echipa. Că s-a purtat ca un copil mic, lipsindu-i autocontrolul. Și recunosc că în sinea mea am adăugat că așa începe declinul: când încep să te lase nervii. Evident că cel mic s-a arătat nemulțumit de opiniile mele. Îi cunosc obiecțiile, el știe mai bine ca mine cum este acolo, pe teren. Fotbalul doare, învinețește, ...
Citește mai mult »

Presupunerile ca certitudini

După cum spuneam, săptămâna trecută a fost copleșitoare. Ne-am zăpăcit, înfuriat, depresat, dar cel mai probabil și adaptat. Iar printre indicatorii disfuncționalității noastre a fost pregătirea ghiozdanului. Celui mic, liceenii de azi nu mai au așa ceva, ci doar portbagaj în care aruncă, eventual, un caiet universal. Revenind, au rămas acasă ba culegeri, ba caiete, ba manuale, ba pantofii de sport. Iar marți a fost apogeul. Pe drumul spre casă copilul remarcă supărat: – Oare ce cred acum colegii despre mine? Că nu sunt în stare să-mi iau tot ce îmi trebuie la mine! L-am liniștit spunându-i că se întâmplă tuturor să uite câte ceva și, oricum, primul gând al celor din jur atunci când își văd aproapele la ananghie este altul: “bine că nu mi s-a întâmplat mie!” Mai sunt și din ăștia care sar cu etichete, dar puțini deci nesemnificativi. De fapt, scenariile din viața reală sunt mult mai multe și diverse. Fiecare se raportează la o situație prin filtrul experienței proprii și a personalității pe care o are. Un copil empatic, care a fost certat într-o ...
Citește mai mult »

Prima săptămână de după e întotdeauna copleșitoare

Prima săptămână după orice este copleșitoare. Te-ai întors dintr-o vacanță de trei zile? Ai o săptămână să revii la realitate. Concediu, cununie, intervenție chirurgicală, doliu, divorț? Primele 5-7 zile nu ești om, ești zombie. Și da, se aplică și la școala online. Cel mic n-a început după vacanță să frecventeze școala din București. Mai întâi am intrat noi în izolare, apoi clasa lui a trecut în online pentru că a apărut un caz printre colegi. Lecțiile de pe laptop au, poate, multe limitări. Dar și o mare calitate: suni deșteptarea cu un sfert de oră înainte să înceapă, spre deosebire de cele din bancă, a căror oră de trezire scade vertiginos. Abia săptămâna asta a început calvarul sculatului în creierii nopții. Și lucrurile au decurs după cum urmează: Luni – confuzie Nu știam ce ne-a lovit, unde trebuie să mergem, era să plecăm fără ghiozdan, am uitat oricum să mă pieptăn. Culmea, am ajuns cu 40 de minute înainte să înceapă orele, asta după ce, urmărind starea vremii, anunțasem că e posibil să întârziem toată săptămâna. Marti – depresie Am aflat ce ...
Citește mai mult »

Viața de adult

La 18 ani devenim brusc adulți, pentru că așa spune legea. Sau lumea. Actul de identitate. Dacă ar fi să ne luăm după cercetările psihologice, ar mai fi ceva de așteptat până ce ne maturizăm definitiv în zona mansardată, iar dacă ar fi să privim în jur, de fapt nici măcar nu există adulți, ci doar niște copii mult mai mari. La 18 ani avem voie așadar să conducem o mașină, să ne exprimăm prin vot opiniile politice sau să luăm decizii în nume propriu. Dar de fapt, la 18 ani am putea fi la fel de imaturi cum am fi putut fi la 10 sau cum am putea fi la 60. Știu că sună exotic și generator de pietre spre aruncare, dar conceptul “viață de adult” este unul pur convențional, definit social pentru a mai putea adăuga o etichetă ușor de citit naturii umane atât de complicate. Iar cum genul începe să devină fluid, poate că ar trebui să regândim și pragurile de ani. Realitatea este că vârsta nu definește nimic, este o invenție socială desuetă. Iar cei ...
Citește mai mult »

Ce își doresc copiii? Ce ne dorim cu toții.

De foarte puține ori ne gândim la nevoile reale pe care le au copiii noștri. Pendulăm adesea între supraprotecție exagerată și decizii pe care le luăm fără a-i implica, pentru că noi, adulții, știm oricum ce-i mai bine pentru ei. Și tindem să ne raportăm la confortul lor, nu la dezvoltare, care presupune destul de des momente de ieșire din zona cu puf. Ce vor așadar copiii noștri? În fond, ce ne dorim toți: Stabilitate, un mediu care își păstrează reperele și în care schimbarea apare suficient de previzibil și lent. Este probabil motivul pentru care le place să meargă la bunici: acolo adesea totul este imuabil, conservat în timp și spațiu. Respect. Știu că încă pare exotic, dar și copiii au nevoie să fie tratați corect, să li se vorbească politicos, să se țină cont de limitele lor, să nu fie etichetați, ironizați. Nu le place să fie priviți ca și cum ar fi invizibili sau să fie mințiți, își doresc să fie implicați în decizii care îi privesc, dar să nu fie nevoiți să le ia chiar ei. Autoritate ...
Citește mai mult »

Balonul este rotund

Aseară ar fi trebuit să particip la un workshop de psihologie sportivă, organizat de clubul la care se antrenează şi joacă sportivul familiei. Am lipsit justificat, petrecând fix două ore pline de suspans într-un cabinet de stomatologie, unde mi-am făcut prieteni, am învăţat lucruri noi şi nu m-aş mai întoarce decât dacă mi se promite aceeaşi anestezie ca cea primită ieri. Chiar dacă am lipsit, trebuie să precizez că eu îmi fac în permanenţă temele. Nu ştiu dacă cel mic va continua să facă sport până va creşte, mai ales că fotbalul nu-i tocmai cel pe care să-l practici doar aşa, de întreţinere şi plăcere. Este extrem de frustrant, obositor, dureros, solicitant, nemilos. Dar atât timp cât merge la antrenamente, încerc activ să înţeleg şi să rezolv problemele de pe parcurs. Iar una dintre ele este cumva recurentă: atunci când apare o zi grea la şcoală, clar aceasta va fi la fel de grea şi la antrenamente. Iar la școală iese des din zona de confort, în perioada alfabetizării devine firesc să se întâmple așa. Acum învață nu ...
Citește mai mult »

Întrebările trebuie puse acolo unde își găsesc răspunsul care contează

În grupurile de discuții despre antreprenoriat apare periodic întrebarea: “cum îmi pot motiva angajații?” Cu sutele de răspunsuri aferente, unele corecte, altele exotice, oricum inutile, costisitoare sau greu de implementat. Adesea răspunsul este simplu, dar bine ascuns prin structurile organizaționale. Așa cum și brandul de angajator este determinat de munca de zi cu zi a fiecărui angajat, de acele decizii spontane și mai puțin de procese elaborate și formale născocite prin birouri manageriale. Dar nu o dată mi s-a întâmplat să văd șefi investind în tot soiul de artificii menite să crească motivația și să ridice productivitatea până la cer. Și fiind primii care cad pradă fix demotivării generate de lipsa unor rezultate rapide și pozitive. Și asta pentru că foarte puțini oameni caută răspunsurile acolo unde trebuie. Unii se uită la TV în gura unei avocate ciudate să afle despre vaccinare, alții citesc bloguri scrise de vedete care au făcut școala de dans care să le spună cum să-și educe copiii și avem și categoria managerilor care apelează la tot soiul de consultanți care nu știu că ...
Citește mai mult »

Viața ca la Zoo

Zilele trecute mi-am amintit de vizita parcului zoologic din Viena, petrecută pe când eram însărcinată cu cel mic. Și de spațiul uriaș și deosebit de curat împărțit de mama elefant cu puiul ei. Părea liniștită, se juca relaxată cu el. O imagine idilică, rămasă în mintea mea ca un portret al maternității, deși e dublată și de senzațiile de frică, greață, tristețe care mă copleșeau atunci. Eu nu știam ce va urma. Sarcina îmi era incertă, dacă se dovedea a fi ok, oricum se ivea la orizont un serios impas profesional, totul părea a fi sub un mare și roșu semn de întrebare. Să văd o mamă, fie ea și elefant, liniștită, având energie pentru puiul ei, într-un spațiu cald și primitor, a venit ca o imagine pozitivă și dătătoare de speranță. Acum militanții pentru drepturile animalelor m-ar contrazice cu siguranță. Locul sălbăticiunilor nu este la Zoo (după cum locul domesticiunilor n-ar fi în farfuria noastră). Dar văzând marile expoziții de habitate din capitale europene serioase, i-am putea ușor contrazice. Animalele stau în locuri confortabile și curate, sunt ...
Citește mai mult »

Copiii vor fi în regulă

Este evident pentru toată lumea – părinți, profesori, simpli observatori – că prezenta situație sanitară îi afectează pe copiii de toate vârstele mai mult poate decât pe noi, adulții. Viața lor a fost dată peste cap. Nu doar școala și holurile ei lipsesc din peisaj, ci și restul activităților pe care le aveau: sport, ieșit în parc, tabere, pur și simplu pierdutul vremii cu prietenii. Totul le-a devenit fie inaccesibil, fie generator de anxietate. Mulți strigă că ar trebui să se întoarcă la clase. Dar este evident că blamatul online, dincolo de limitările sale, a venit și cu o scădere a numărului de infectări. Este clar că până când nu se găsesc soluții medicale viabile, a merge la școală zilnic aduce exact riscurile de care ne temem zilele acestea. Ce putem face? În primul rând să avem grijă de noi, adulții. Copiii, mai ales cei mici, sunt adevărați bureți de emoții, absorb tot ce este în jurul lor. Când părinții nu sunt bine, nici ei nu sunt! Apoi să-i vedem, ascultăm, înțelege. Cuprinși de propriile noastre griji și frici și ...
Citește mai mult »