Numai cine nu muncește, nu greșeste

Că tot v-am povestit despre interviurile prin care mi-a fost dat sa trec, să vă spun şi despre neprevăzutul activităţii de intervievator. Este vorba despre începuturile carierei, pentru că experienţa aduce cu sine o lipsă de surprize şi situaţii amuzante. A trecut foarte mult de atunci, sper să nu lezez amintirile şi sentimentele nimanui.

  • O primă întâmplare datează de pe când lucram într-o firma din domeniul IT în plină dezvoltare. Angajam mult şi alert, în fiecare dimineaţă programam interviuri. Era vremea de pionierat a site-urilor de joburi, se purtau CV-urile printate şi listele facute în Excel. Nu aveam birou propriu, aşa că împarţeam spaţiul de lucru cu IT-ul si angajaţii aflaţi în perioada de tranziţie.

O dimineaţă obişnuita aşadar, cu biroul plin, dar liniştit, în care iau lista de candidaţi şi încep telefoanele. “Doamna X? Da. Vă invit la interviu!”, “Domnul Y? Da. Vă invit la interviu!” şi tot asa minute bune. Monitoarele bâzâiau monoton, mirosea a cafea, pilotul automat telefonic funcţiona uns.

“Domnul Coitu? Da….” În clipa următoare în birou se declanşează bomba cu hohote isterice de râs. Realizez şi eu că numele are o rezonanţă aparte, colegii se exprimau din ce în ce mai zgomotos, aşa că singura reacţie a fost să-i închid omului telefonul în nas.

Deloc elegantă. Am reuşit să sun din nou şi să-mi cer scuze. Inutil de precizat că întâlnirea nu a avut loc. Încă regret incidentul şi sentimentele lezate ale candidatului meu, pentru care nu am găsit leac. Deşi tare aş arunca cu vina spre strămoşii lui şi colegii mei…

Am invăţat din asta să fac invitaţiile la interviu fără martori incomozi şi să folosesc întotdeauna la telefon apelativul cel mai sigur.

  • Aceleaşi vremuri, aceeaşi firma, programez la interviu un domn. Domn după nume, după poza şi după precizarea Bestjobs, care zicea clar că mă voi întâlni cu un barbat de 26 de ani din Bucureşti: M,26, Bucureşti.

La data şi ora stabilită se prezintă cu punctualitate o… domnişoara. Puţin încurcată (dormeam şi pe atunci ca un deţinut politic) încerc să aflu dacă nu cumva am încurcat programul.

Întreb să mă lamuresc: “Doamna Gabi P.?”  “Da!”

Zic “La naiba!” în gând şi continui discuţia. “Aţi absolvit Politehnica în anul 2000?” Raspuns afirmativ. La naiba x 2. Mă uit pe CV,  poza parea a domnişoarei, dar în varianta masculină. Am continuat din ce in ce mai panicată intrebarile. Pilotul automat funcționa iar uns, deși furtuna de sentimente genera ceva interferențe. Facultatea şi primul job confirmau că este CV-ul ei. Aşa că singura concluzie pe care a putut să o tragă mintea mea necoaptă şi nedormită a fost că la interviu s-a prezentat însuşi candidatul cu pricina, care trece acum printr-o reală criză a identităţii de gen.

Pe şleau: am crezut că am în faţă un travestit.

Din fericire fata era tânără, ajung repede la cel mai recent job, despre care îmi spune cu francheţe că nu-i aparţine. Eu, încurcată dar plină de speranţa, invoc CV-ul. Ea se uită peste foi şi îmi spune amuzata că am în faţă CV-ul fratelui geamăn. Cu care împarte acelaşi nume şi prenume, aceeaşi educaţie şi cam aceeaşi experienţă profesionala, cu excepţia celei mai recente angajări.

Aflu astfel că fratele ei administra ambele conturi de Bestjobs şi gestiona invitaţiile la interviu, fiind singurul care avea acces la Internet şi telefon mobil. Şi că nu era prima dată când au încurcat borcanele. Adică CV-urile şi interviurile.

Aşa am învăţat că fiecare situaţie profesională, oricât de grea ar părea, are o rezolvare uşoară. Sau este rezultatul unei încurcături.

  • Firma care presta servicii online, atmosferă destinsă, cod vestimentar ioc. O zi obişnuită, cu multe interviuri, telefoane şi tuş de la imprimanta cu năbădai pe mâini.

Unul dintre candidaţi mă sună şi îmi spune că din cauza programului (nişte delegaţii neprevăzute), nu a putut să se îmbrace în costum, având o ţinută cam dezordonată. Să vină totuşi la interviu?

Am crezut că glumeşte şi mă aşteptam să-l văd în cine ştie ce blugi răpciugoşi. Îi spun omului că nu-i bai, nici eu nu sunt la deux-pieces, să vină atât timp cât poartă ceva. Şi apare candidatul meu în pantalon de stofă şi camaşă călcată la dungă, cu freza impecabilă şi mirosind puternic a parfum.

Asta era ţinuta dezordonată despre care vorbea la telefon. Eu eram in blugi şi mă privea de parcă purtam zeghe. Tot interviul mi-a povestit despre cum îsi respectă clienţii şi nu ar merge niciodată îmbrăcat în jeans la întâlniri. Oricât ar fi de cald, poartă cămaşă, nu tricou. Hainele sunt semn de respect faţă de interlocutor. Şi multiple variaţiuni pe tema aleasă.

Eram ca în scheciul cu “Castravetele”. Eu întrebam de experienţă, el zicea de haine. Eu de salariu, el de pantofi.

La un moment dat, sătulă de redundanţa discuţiei, i-am zis că eu nu cred în puterea miraculoasă a hainelor ci doar în decenţa de a te îmbrăca potrivit momentului şi locului. Şi că am văzut oameni foarte bine îmbrăcaţi în baza de date a Poliţiei la capitolul înşelăciuni. De aceea mă tem de oamenii prea dichisiţi în situaţii care nu cer neapărat asta.

Şi acela a fost momentul în care mi-am definit clar vestimentaţia profesională, punând la punct un algoritm simplu şi funcţional, observat la candidaţii dezirabili: nimic care să iasă în evidenţă. Fie si cu blugi.

Am mai cunoscut  în vremurile acelea un domn condamnat pentru ceva uşor, tâlhărie, căruia îi mulţumesc pentru sinceritate. El m-a învăţat să am întotdeauna telefonul la îndemană! Apoi câteva persoane cu probleme legate de alcool care m-au învăţat semnele ascunse ale dependenţei. În plus multiple exemple de patologie psihiatrica, despre care chiar nu ar fi etic să vorbesc.

Fie vorba între noi, deşi mă amuz gândindu-mă la trecut, nu-mi lipsesc experienţele tinereţii mele profesionale.