Noul refren agasant în parenting pare a fi vindecarea părinților întru binele copiilor. Este dovedit (pseudo)științific că suntem defecți tocmai pentru că părinții noștri, oameni ocupați și defecți la rândul lor, ne-au făcut așa.
Și practic orice problemă a copilului ține, de fapt, de ale noastre. E agitat? Trist? Cu dificultăți de adaptare? Este vina ta, părinte, că nu-ți repari defecțiunile!
Aparent specialiștii care promovează astfel de idei uită (voit sper) un lucru esențial: dacă am fi toți perfecți, copii și părinți, s-ar cheama că suntem în Rai. Dificultățile, defectele, trăirile negative, eșecul, fac parte din devenirea noastră în egală măsură, sau chiar mai mult, decât partea luminoasă, fericită, împlinită.
Viața este un drum lung și sinuos, cu multe neprevăzute și surprize de tot felul. Inconfortabile cu duiumul. Iar când avem copii nu devenim superoameni. Nu căpătăm puteri speciale și mantii care ne apără de belele. Devenim doar părinți, având aceleași bune și rele din dotarea anterioară.
Nu putem așadar să fim perfecți, fără greșeli și ocolișuri neprevăzute. Și nu este normal să încercăm a părea astfel în fața copiilor noștri.
Corect pentru ambele generații nu este ca părinții să-și rezolve cu orice preț problemele. Acestea cer timp, energie, experiență, motivație, putere, care se pierd uneori pe drumul lung și întortochiat al vieții. Nu poți cere unui om în doliu sau în divorț să fie vesel și activ de dragul copiilor. Nici unuia grav bolnav sau care tocmai și-a pierdut locul de muncă să fie amuzant și empatic acasă. Sunt momente care nu pot fi trăite decât așa, cu avalanșa de emoții negative, cu durere, disperare uneori.
Înainte de a vindeca ce nu trece cu un plasture, trebuie pur și simplu să trăim autentic dificultățile. Să cautăm rezolvarea activ, chiar dacă uneori nu apare, să râdem, să plângem, să trăim bunele și relele așa cum vin. Să cerem ajutorul, să găsim căi ocolitoare, să luăm pauze când simțim că facem poc, să arătăm copiilor cum se trăiește, cum se luptă, cum se încearcă perpetuu.
Vor suferi și ei alături de noi? Depinde, să nu uităm că dotarea standard a ființei umane pentru viața reală conține incomensurabile bagaje de reziliență. Dacă înțeleg prin ce trecem, dacă li se comunică pe înțelesul lor, copiii găsesc propriile lor căi de a merge mai departe.
Durerea apare atunci când simt zbaterea neasumată a părinților de a se vindeca rapid de ceea ce nu are scurtătură terapeutică. Când ne ascundem să suferim, uitând că oricâte lacrimi am șterge pe ascuns, ei tot știu că am plâns. Când refuzăm să le explicăm pentru că ar însemna să îi încărcăm, să îi întristăm. Sau când plini de poveri nespuse îi punem să plătească nedrept pentru greutățile noastre. Adică exact atunci când, în mod involuntar, încercăm să-i învățăm ceva greșit, contrar firescului.
Importantă nu este așadar destinația finală setată de noii specialiști – omul perfect fericit și vindecat, pentru că în viața reală ar fi una utopică. Traseul pe care îl alegem și mai ales modul în care călătorul-părinte alege să-l abordeze sunt mult mai importante decât mirajul falsei vindecări întru binele copilului.
Carevasăzică sunt sătulă de avalanșa sfaturilor binevoitoare rostogolite cu sfântul “Share” care îmbie la anxietate și vinovăție parentală. Și aș vrea să am puterea de a scădea apetitul general, pentru că simt că ne îndepărtăm tot mai mult de naturalețea și normalitatea educației de acasă.