Există uneori o sincopă teribilă între ceea ce avem noi nevoie şi ce cred alţii că ne-ar trebui. Pentru că fiecare analizează prin filtrul propriilor valori, opţiuni, experienţe, poluând astfel percepţia, încărcând-o cu propria încărcătură subiectivă.
Dacă întrebi un bărbat care tocmai a avut o decepţie în dragoste “ce vor femeile”, va răspunde că sunt nişte oportuniste în căutarea fericirii imediate şi materiale. Dacă întrebi un şef căruia tocmai i-a demisionat un om cheie “ce vor angajaţii”, va răspunde că vor bani mai mulţi. Dacă întrebi un părinte care petrece puţin timp cu copilul din considerente de serviciu ce crede că îşi doreşte acesta, va răspunde “un telefon nou”.
Este simplu să vedem partea care costă. Şi, ca orice profeţie împlinită, oferind material, generezi bucurie. Pe moment. Dar nu ai de unde să ştii ca aceasta a fost nevoia iniţială sau că măcar aceea s-a compensat cumva la final.
Avem nevoie de bani, de mâncare, de haine, de apă, asta este clar. Și cu cât sunt mai de calitate, cu atât mai bine! Dar nu de asta ne despărţim, căutăm job, ne bucurăm sau ne întristăm.
Avem nevoie și de afecțiune, de recunoaștere, de acceptare necondiționată. De confort, de stabilitate, creativitate, vise. De frumos, de bine și altfel decât contra cost.
Iar a primi altceva decât te aştepti, chiar dacă valorează mult în bani, poate fi frustrant. Tu vrei timp și primești o poșetă. Tu vrei un umăr pe care să plângi și primești un cont bancar. Tu vrei o mână de ajutor și primești o masă la un restaurant scump. E compleșitor și ciudat în același timp. Trebuie să-ți arăți recunoștința, să te bucuri pentru aprecierea și investiția făcută în tine, dar de fapt nevoile tale sunt tot acolo, nerezolvate.
Poate că tocmai de aceea depresia devine pandemică. Generații întregi de copii sunt crescute de părinți care le satisfac nevoi închipuite. Ei vor să citească, noi îi trimitem la olimpiada de matematică, ei vor să ne vorbească, noi le aprindem televizorul sau le punem o tabletă în mână, ei vor să experimenteze, noi îi închidem în casă pentru că au nevoie de siguranță.
Și poate că de aceea rata divorțurilor crește alarmant. Poate că de aceea suntem zombificați și triști. Pentru că pe de o parte unii fac eforturi supraomenești de a alimenta nevoi închipuite de ei, iar pe de alta, trebuințe simple și deloc costisitoare, zac nesatisfăcute.