Ca orice altă mamă, am ajuns expertă în a obloji zdrelituri căpătate la joacă, în a detecta febra copiilor fără termometru, a pune diagnostice simple înaintea medicilor sau a trata un stomac defectat minor cu ceaiuri de plante. Până la medicamente sau consulturi de specialitate, bolile piticilor se vindecă uneori cu odihnă, mângâieri, grijă și iubire.
Și, ca orice altă mamă, mai mult ca de orice, mă tem să nu fiu eu cea bolnavă. Să nu pic, să nu poc, să nu mai pot.
Am fugit de nașterea prin cezariană nu pentru că țineam să fiu în pas cu trendurile, ci pentru că știam că trebuie să fiu rapid pe picioare. Dozez nervii și efortul, fac puțin sport, încerc să mănânc sănătos nu pentru că mă vreau divă, ci pentru că simt că nu este încă momentul să las garda jos. Totuși, oricât de multă grijă am de mine, apar momente în care super-puterile mele se epuizează. Mi s-a întâmplat să mă îmbolnăvesc în același timp cu toți ai casei și să trag de mine până când am ajuns de urgență la spital. Uneori dau vina pe alergii pentru ochii roșii și lipsa de aer, deși n-ar fi ăsta diagnosticul. Și recunosc că aș merge singură într-o vacanță doar să dorm cât vreau eu, să mă uit la filme siropoase și să mănânc porcării fără să-mi fie teamă că dau un exemplu prost. Doar ca să pot pune stop gândurilor care mi se zbat mereu în cap.
Dar poate cel mai mult m-am chinuit cu o așchie intrată în degetul drept. Ceva insignifiant, dar deranjant, care te pune pe gânduri mai mult decât ar trebui, tocmai pentru că devine aproape imposibil să treci la fapte. Cum scoți ceva mic și dureros când mâna stângă nu te ajută deloc în astfel de detalii? Am reușit, dar atât ce am forat neîndemânatic după ea, de mă mir că n-am rămas cu o gaură!
Sau atunci când unul dintre copii a venit acasă cu păduchi. Cine despăduchează mamele? Cine are răbdarea să se uite atent după infamele creaturi în vederea nimicirii lor fizice? Încă mă mănâncă pielea capului de la dermatita căpătată din cauza spălării în exces cu soluții nimicitoare goangelor.
Cine scoate așadar așchiile mamelor? Cine le alină fricile și supărările? Cine le mângâie și le spune că totul va fi bine? Uneori, nimeni. Astea sunt răsfățuri de femei slabe. Mamele trebuie să aibă întotdeauna super-puteri auto-reîncărcabile. Trebuie să fie un perpetuum mobile afectiv, care să dea mereu fără să primească. Nu au voie să sufere, să cedeze, nici să greșească sau să plângă.
Poate de aceea așchiile noastre dor mai mult ca cele ale copiilor. Mai ales că nu mai suflă mai nimeni cu praf magic peste degetele noastre adulte și rănite.