Vuiet mare în România noastră dragă: rezultatele testelor PISA recent publicate arată, și ele, ceea ce știm cu toții, adică declinul educației formale din România.
Problemele au fost punctate deja și din păcate rezolvările sistemice nu ne aparțin. Noi, ca părinți, putem face doar ceea ce stă în puterea noastră și să știți că nu-s puține.
Ca bun cunoscător al pieței muncii, vă zic că există două mari probleme ale celor care se angajează: una ar fi adaptabilitatea, adică abilitatea de a face față cu ușurință unor situații noi, neuzuale, iar cealaltă lipsa de flexibilitate a gândirii, cu alte cuvinte capacitatea de a procesa în mod creativ informațiile pe care le dețin.
Ca părinți trebuie, în primul rând, să creștem oameni. Și în al doilea potențiali angajabili. Pentru că aici e cheia, după ce educația formală se încheie, copiii trebuie să fie adulți independenți, capabili de succes profesional și personal.
Cum dezvoltăm adaptabilitatea copiilor noștri?
Nu este foarte greu: trebuie doar să-i expunem la experiențe și situații de învățare, funcționare sau relaționare diverse. Cu alte cuvinte să ieșim din paradigma supraprotecției și să-i lăsăm să riște, să rezolve, să greșească, să bâjbâie, să caute organizat, să observe pe alții sau diverse fenomene, obiecte, funcționalități.
Părinții din România au abordări intens polarizate: fie își pun copilul pe un piedestal și nu-l lasă să facă nimic pentru că s-ar chinui, fie îl ignoră cu desăvârșire, pentru că educația este treaba școlii, ei doar pun pâinea pe masă.
Dar orice chin al copilului, și nu includ aici situațiile de abuz ci doar greutățile surmontabile la vârsta respectivă, aduce cu sine eforturi adaptative. Și fiecare succes, oricât de mic, aduce confirmări. Iar aceasta este calea sigură spre adaptabilitate.
De asemenea, modelele diferite de acțiune și gândire sunt benefice. Noi ne ferim copiii de bunici, dar uităm că uneori căile lor clasice de a rezolva ceva sunt cele mai eficiente. Sau îi uităm în after-school, acolo unde cel mai adesea se repetă aceeași secvență de învățare ca la clasă.
Copiii adaptabili sunt crescuți în comunități deschise, capabile să relaționeze, să empatizeze, să împartă.
Iar noi îi ținem captivi în același decor cu aceleași personaje. Nu putem da vina doar pe școală atunci când ajung în piața muncii și le este greu să facă față diferitelor și multiplelor provocări.
Cum dezvoltăm flexibilitatea gândirii?
Trebuie notat că aceasta este tot un dat adaptativ, dar situat la nivel cognitiv. Și la acest capitol avem soluții acasă. În primul rând oferind noi înșine modele creative de gândire. Ne-am obișnuit să ne cumpărăm pentru orice tâmpenie câte ceva, uitând că putem utiliza și reutiliza în mod inovativ alte instrumente sau ustensile din casă. Putem analiza în familie diferite căi de a rezolva o problemă, pentru a o alege pe cea optimă. Există tot soiul de joculețe amuzante care dezvoltă această abilitate. Chiar și în relația cu cei mici putem găsi metode inedite de a relaționa, taxa sau lăuda.
Și nu în ultimul rând în putem încuraja chiar pe ei să găsească soluții noi la probleme vechi sau noi. Ni se pare că sunt doar un burete care absoarbe informația și ne străduim doar să hrănim creierul. Realitatea este că ei se nasc cu abilitatea de a procesa inedit informațiile, este suficient să ne uităm la cum evoluează limbajul, dacă nu la abilitățile lor de a rezolva anumite probleme mai simplu și eficient ca un adult.
Dar faptul că le oferim continuu șabloane, algoritmi și nu îi încurajăm să le creeze și singuri le anesteziază această calitate.
Dacă așteptați reforma sistemului de învățământ, sunteți de un optimism periculos. Încurajați copiii să învețe ce le propune școala, dar nu uitați că nu este și nu va fi niciodată suficient.