După cum ştiţi deja, seara am program instructiv educativ care culminează cu o poveste de culcare. Spusă celui mic, cu cel mare încap acum doar glume în program.
De regulă mergem pe clasice, prin natura meseriei (de bază) am un repertoriu bogat şi diversificat. Aseară a fost cu chef de improvizaţie aşa că mi-a cerut o poveste despre un bec cu trei fraţi. Şi să fie lungă, nu ca în alte dăţi.
A ieşit după cum urmează:
A fost o dată ca niciodată un bec ca toate celelalte: nici prea mare, nici prea mic, nici prea cuminte, nici prea neastâmpărat, nici prea colorat, nici prea lipsit de culoare. Şi becul acesta avea trei fraţi: unul lumina baia, unul bucătăria şi unul dormitorul casei. Becul nostru stătea semeţ pe hol chiar la intrare.
Într-una din zile, de plictiseală probabil, personajul principal s-a pus pe laudă de sine care, ştim cu toţii, nu miroase niciodată a bine:
– Eu sunt cel mai important bec din casă! Dacă n-aş fi eu oamenii nu ar mai ajunge în celelalte încăperi. S-ar împiedica şi ar cădea!
– Ba eu sunt cel mai important bec din casă! Dacă n-aş fi eu oamenii nu ar mai putea mânca, se înfoaie și fratele din bucătărie. Eu luminez atunci când îşi pregătesc masa, când stau împreună și o savurează sau când spală vasele.
– Dragii mei, zice becul din baie, cred că greşiţi. Eu sunt cel mai important bec din casă. Dacă nu aş fi eu oamenii nu s-ar putea îngriji, nu ar face baie sau nu şi-ar spala dinţii. Viaţa lor socială ar fi distrusă!
– Trebuie să vă contrazic, zice şi fratele din dormitor. Eu luminez în dimineţile întunecoase când cei din casă încep a se pregăti de plecare. Fără mine ar ieşi pe uşă cu şosetele desperecheate, cămăşile încheiate strâmb sau chiar în pijamale!
Uite aşa au tinut-o toată ziua într-o hărmălaie orgolioasă încercănd să afle care este mai important. Ba chiar au înfiinţat un comitet de analiză format din mese, dulapuri, chiuvete şi nişte jucării care să decidă topul becurilor.
Seara a venit pe nesimţite, dar lumina nu se aprindea. O avarie la sistemul de electricitate lăsase în beznă întreg cartierul. Când oamenii au venit acasă au scotocit orbecăind prin sertare de unde au scos mai multe lumânări şi o lampă de gaz. Le-au aprins şi şi-au petrecut o nouă seară liniştită.
A doua zi comitetul de analiză a decis că toate becurile sunt la fel de inutile şi au declarat longevivele lumânări ca fiind cele mai valoroase obiecte de iluminat din casă.
Iar eu am încălecat pe o şa şi am spus povestea despre becuri chiar aşa.
V-a plăcut povestea mea?
În caz că nu v-aţi dat seama merge şi ca poveste de spus angajatilor prin şedinţe, că tot pomeneam ieri despre orgolii 🙂
Semnat: Valentina Neacşu, mama lui Cristi şi a lui Cezar.