După o așteptare mai lungă decât mi-am închipuit, urmează să ne despărțim luna aceasta de biroul/ afterschool-ul/ casa de oaspeți din cartierul acela care are metrou de prin 2013 și nici acum nu știe dacă va avea vreodată.
Evident că urmează #mareadebarasare2. Prima mare debarasare a fost în 2017, la cea mai recentă igienizare. Atunci am aruncat și donat o mulțime de ciurciuboate: jucării, haine și diverse alte nimicuri care aglomerează dulapurile și sertarele. Au trecut de atunci aproape trei ani, în care nu am locuit aici decât ca haltă de zi în timpul săptămânii și totuși am reușit cumva să reumplem spațiile cu alte nimicuri.
De fiecare dată când ne-am mutat sau am reorganizat locuințele m-am minunat de cât de multe tâmpenii strângem. Mizilicuri care costă bani și energie pentru a fi cumpărate și gestionate. Și a căror utilitate tinde către 0.
Partea cea mai tristă este că eu fac periodic debarasări intermediare. Dar sunt lucruri care scapă în mod perpetuu de reciclare, ba pentru că cineva le găsește un sens brusc și uriaș, ba pentru că mă apucă pe mine vreo surprinzătoare nostalgie. Jucăriile copiilor, hainele sau pantofii mei și cărțile sunt cele mai predispuse la astfel de salvări.
“Mașinuța asta este cumpărată din vacanța aceea frumoasă!” Nu mai are uși, dar nici nu o putem arunca. Și cum aș putea convinge copilul că nu merită păstrată când eu am încă haine din studenție în dulap? Încă mai păstrez rochia de mireasă, un halat de baie cumpărat din Germania pe vremea liceului și o scoică de plastic ornamentală pe care nu am folosit-o niciodată, dar a fost primul cadou de “casă nouă”.
Toate sunt amintiri. Au o intensă componentă afectivă. Îmi amintesc de momente fericite. Dar sunt și resturi inutile ale trecutului. Gunoi, oricât de dur ar părea. Aglomerează spațiul și strâng praf. Devin ignorate total până la curățenii generale când re-devin pionii dulapurilor.
Încep așadar să-i înțeleg pe cei care nu mai au loc în casă de lucrurile lor. E greu să te desparți de ceva ce te-a făcut să te simți doar bine. Dar mi-e și frică să nu ajung așa.
Urmează deci o perioadă intensă, atât din punct de vedere fizic, dar mai ales emoțional. Și sper să reușesc cu brio să aleg doar ceea ce contează și să duc la locul lui gunoiul.
În caz că vă întrebați care-i treaba cu fotografia de mai sus, am regăsit una dintre primele felicitări primite de la actualul meu soț, cum îi place lui să spună. Le las pe cele scrise cu mâna lui pentru alte ocazii! 🙂 Iar inițialele îi aparțin lui Cristi, care a pirogravat cândva un tocător de legume. Va fi greu, vă zic!