Aş fi putut, până acum, să mor de trei ori.
Prima oară într-un accident de maşină. Lucram la o şcoală dintr-un sat ialomiţean şi ajungeam uneori acasă cu “ia-mă nene”. Într-o iarnă de pomină ne-a luat un nene cu duba plina cu cleşti de rufe. Abia ce o porneam la drum şi dubei i-a zburat o roată, s-a dezechilibrat şi s-a rostogolit de câteva ori pe un câmp împrăştiind apocaliptic cleştii. Am văzut ca în filme, primii mei 20 de ani într-o secunda.
Am scăpat cu răni uşoare şi o mică anxietate legată de cleştii de rufe.
A doua oară m-am înecat, recent, cu ciocolată. Culmea, nu un diabet provocat de pofta excesivă de dulciuri ci o obstrucţie a căilor respiratorii era să-mi vină de hac. Singură acasă, am încercat nişte auto-manevre de resuscitare, care, printr-un noroc chior, au funcţionat.
Aş fi vrut să capăt o mică anxietate legată de ciocolată, dar n-a fost să fie. Poate data viitoare.
A treia oară fix azi, marţi 13. M-am pus pe schimbat becuri de mult ignorate şi m-am trezit într-un breakdance frenetic. Odată cu electricitatea m-a trăznit şi înţelepciunea:
Aşadar chestiile îndelung ignorate trebuie să rămână îndelung ignorate. Iar eu îmi încep astăzi cea de-a patra viaţă.