Am vrut să scriu despre marșul pro-viață, dar aseară echipa națională de fotbal a României a jucat un alt meci cu rezultat dezamăgitor și m-am răzgândit.
Văzând iar valul de critici din presă (și eu citesc doar titlurile, pentru că nu mă mai pasionează fenomenul!) am decis că acesta ar trebui să fie subiectul zilei. Pentru că nu doar politicienii au distrus sportul, ci și presa. Plus noi, cei care o citim.
Privesc meciurile echipei naționale de când mă știu, am ieșit în stradă, am plâns, m-am bucurat, am agonizat. Cu toată paleta mea de reacții, ziarele și televiziunile au oglindit în doar două moduri evoluțiile sportivilor români (și nu doar în fotbal, ci în general):
– Înainte de 1989, sportivii erau dați la gazetă pentru a mulțumi partidului. Ei nu câștigau pentru că erau buni, ci pentru că PCR și conducător iubit. Ceea ce era într-o oarecare măsură adevărat, sistemul managementului talentului în sport exista pe atunci și funcționa brici.
– După 1989 sportivii erau dați la gazetă pentru a fi criticați. Nene, și când câștigau se găseau isteți care să comenteze pasa, offside-ul, sprintul, penalty-ul, nevasta, gheata, cărarea sau chelia!
A rămas memorabilă reacția marelui Gică Hagi la o conferință de presă în care s-a supărat pe un jurnalist cu mustață și a acuzat presa pentru criticile constante și demoralizatoare. A făcut atunci și o profeție, din păcate împlinită: prăbușirea fotbalului românesc.
Nu trebuia să fii un geniu ca să realizezi că atât timp cât un uriaș ochi critic stă fixat pe cineva sunt slabe șansele de performanță. Nici să te prinzi ulterior că în timp ce jurnaliștii criticau acid prestația jucătorilor, corupția în sport a devenit în mod silențios pandemică.
“Merităm statuie!” spunea Regele nervos, în timp ce jurnaliștii mustăceau la conferința de presă.
Meritau, spunem acum, la mii de ani lumină de vremea în care se juca fotbal. Generația de aur a fost urmată de alamă și de tinichea. Dar asta nu i-a scutit pe jucătorii de atunci de dureroase linșaje publice.
Nu mă pricep la sport, dar nu pot să nu văd că mai mult de două decenii de răutate nu au îmbunătățit nimic ci au îngropat adânc chiar și speranțele.
Și mă pricep la educație, unde văd tot asta: același interval de timp, aceeași atitudine a societății, aceeași catastrofă.
Ce construiești așadar criticând constant, obsesiv, acid? Nimic bun. Doar corupție, caracatițe de interese, mafie. Pui lupa pe micile furnici care muncesc și se zbat, le vezi defectele, frustrările, lupta zilnică, le ridiculizezi, le ironizezi. Iar în timpul ăsta alții mai mari tac și fac: fură, distrug, construiesc imperii dărâmând munca și talentul altora.
Câți neaveniți au dat tunuri în fotbal în timp ce unii își scuipau plămânii pe teren și îsi zdreleau nervii prin conferințe de presă? Mulți, unii necunoscuți nouă. Dar cum își trage un fotbalist muiere nouă, cum vuiește presa cu analize pe trei generații ale arborelui genealogic.
Departe de mine să găsesc cuvinte de laudă jucătorilor noștri actuali. Mi se par preocupați de frivolități și amnezici în ceea ce privește pilonii sportului de performanță: disciplină, autodepășire, luptă. Dar cine ar vrea să intre într-o simbolică albie de porci, în care silicoanele nevestei devin mai importante ca picioarele potențialului golgheter? Și cine ar performa știind dinaintea intrării pe stadion că după fluierul final, indiferent de rezultat, se va conchide că jucătorii nu au purtat bască?
Am tot criticat și n-a mai rămas nimic: este un blestem al unui popor care și-a negat constant valorile, care nu a știut să ridice ci doar să demoleze. Și sper să prind generația care va avea puterea și înțelepciunea de a începe să construiască durabil. Pentru că atunci vom vedea și jucătorii de platină.