Pe când am definit unul dintre primele chestionare de evaluare a performanţelor, un indicator esenţial pentru poziţiile manageriale mi s-a părut a fi promptitudinea deciziei. Rapiditatea asta de a rezolva ceva, include şi ştiinţă, şi putinţă, dar mai ales curaj, puterea de a urmări efectele, de a vedea ce iese, eventual de a o drege la nevoie. Înseamnă încredere în forţele proprii, dar nu una oarbă ci bazată pe abilităţi şi cunoştinţe reale.
Şi mai ales presupune concentrare asupra a ceea ce este cu adevărat important, obiectivul final, şi cunoaşterea eventualelor pagube/ victime colaterale.
Ca manager de departament al unei companii, promptitudinea deciziei este aşadar importantă. Dar ca manager al propriului departament, cel care cuprinde cariera, familia, viaţa personală, deciziile de zi cu zi n-ar trebui și ele să conteze?
Chiar o fac, şi al naibii de tare. Eu ştiu că toate deciziile pe care le-am născut greu, care au presupus analize şi post-analize, care au întors problema pe toate părţile şi încă două-trei suplimentare, care m-au ţinut trează nopţi şi bleagă zile, mă bântuie încă. Mă chinuiesc, mă răscolesc, nu mai rezist, vorba cântecului. Şi cele luate rapid, fără anxietatea consecinţelor, fără prea mari aşteptări şi angoase, au fost pur şi simplu primite.
În contextul ăsta mă gândesc că poate dacă ne-am privi şi propria viaţă ca pe un job, am performa cu adevărat. Ne-am autoevalua mai corect, am fi mai silitori în a ne face lecţiile, am comunica mai bine cu cei din jur, am relaţiona mai politicos şi empatic. Şi, poate cel mai important, am înţelege că rezultatele noastre nu sunt doar o chestiune de cunoştinţe şi abilităţi, ci şi de exerciţiu. De practică asiduă pentru a reuşi să fim din ce în ce mai buni.
Acum nu zic să stăm și acasă, în papuci și pijamale, cu un chestionar de autoevaluare în mână. Dar măcar să solicităm ceva feedback de la cei dragi și să-l privim constructiv sau să rumegăm mai puțin decizii trecute care nu mai pot fi schimbate tot am putea încerca.