Viața la punctul optim

Nu este prima dată când amintesc despre optimum motivațional, un concept deja încetăţenit în psihologia performanţei, care înseamnă un punct de echilibru între dificultatea sarcinii și nivelul resurselor mobilizate pentru a o duce la capăt.

Astfel, dacă misiunea este percepută ca fiind prea ușoară, apare submotivarea: nu reuşim să mobilizăm suficiente resurse fizice şi psihologice, deci apare eşecul. Dacă este văzută, dimpotrivă, ca fiind prea dificilă, apare supramotivarea. Adică mobilizăm prea multe resurse, riscând astfel să devenim dezorganizaţi, să obosim prematur, să apară blocaje.

Ce-i mult nu-i bun, spune românul. Iar ce-i prea puţin nu-i suficient. Iată că în lipsa unui nivel optim al motivaţiei, performanţa devine improbabilă.

Dar oare doar motivaţia trebuie să-şi găsească balansul? Sau putem etrapola optimum ei la toate laturile vieţii noastre personale şi profesionale?

E clar că există un punct de echilibru în orice. Dacă mâncăm prea puţin, suntem flămânzi, nu ne putem concentra, apar dezechilibre în organism, apoi până la boală pasul e mic. Prea mult? Ne îngrăşăm şi tot la medic riscăm să ajungem.

Oamenii aceia bine îmbrăcaţi au găsit, de asemenea, punctul optim. Dacă punem pe noi prea multe/ fancy/ scumpe/ înzorzonate, ținuta devine pretențioasă şi chiar inestetică. Hainele prea puţine, ieftine, lipsite de calitate pot genera asocieri cu însuşiri de caracter îndoielnice.

Dar să lăsăm chestiile superficiale. Mutându-ne în băncile şcolilor, dacă profesorii predau prea puțin, elevii nu au cum să înveţe. Dacă o fac în exces sunt în riscul de a înăbuşi curiozitatea şi abilitătile acestora de a descoperi, analiza, asocia informaţiile primite.

Inversând rolurile, o prea temeinică pregătire școlară nu lasă loc de altele, la fel de importante în dezvoltarea umană. Una superficială duce la eșec, stimă de sine scăzută, poate chiar abandon.

Trecem acum la locul de muncă.

Prea multă muncă ne duce spre burnout şi are potenţialul de a ne transforma în victime sigure ale abuzurilor de tot soiul. Prea puţină generează lipsa progresului şi a performanţelor.

La fel şi în cazul controlului managerial. Cel excesiv şi obsesiv creează un mediu de lucru dictatorial, lipsit de adaptabilitate. Iar acolo unde ochiul critic lipseşte cu desăvârșire, apar infracţiuni sau conflicte.

Şi acasă, în viaţa personală, este vorba despre echilibru.

Vorbim prea mult? Devenim nerelevanţi şi plictisitori. Prea puţin? Apar blocajele în comunicare.

Ne iubim în exces partenerii şi copii? Lăsăm astfel graniţele toleranţei noastre prea laxe, fiind în riscul de a suferi serios din cauza încălcării lor. Nu-i iubim suficient? Nu cred că trebuie să mai detaliez consecinţele.

Poate că fericirea se află acolo, în echilibru. Şi de aceea ne este greu să o dibuim. Sau poate că punctul optim în viaţa se dovedeşte a fi punctul mort.

Pentru că existenţa noastră rareori îşi găseşte balansul, iar frumuseţea stă tocmai în a pendula prin toată axa ei. În a mânca oala aia de îngheţată uneori, a purta culorile de clown, a învăţa pentru un examen până îti cad ochii, pentru ca apoi să realizezi că nu ştii nimic, a iubi până disperare că să ai de ce plânge, a vorbi multe şi nevrute ca să ai ce regreta, a munci până la epuizare sau a lua o pauză în mijlocul furtunii unui proiect important.

Şi până la urmă, tot la motivaţie ajungem!