Cea mai importantă întrebare părintească

Nu există părinte să nu simtă în mod cotidian frici, incertitudini, neputințe. Exprimate apoi la poarta școlii, în parc, la marginea terenurilor de sport prin întrebări, reproșuri, critici. Cu multe rezonez și eu uneori. Altele mi se par în mod evident doar exteriorizări ale unor emoţii negative care îi ajută doar pe părinţi să mai elimine din surplusul de bagaj emoţional. Și îi încurcă teribil pe copii, profesori sau parteneri de joacă.

”Îi dă deja teme?”, “De ce nu-l lasă să se joace mai mult?”, “De ce țipă antrenorul la copilul meu?”, “De ce profesorul e generos cu notele astea care îi pot sabota intrarea la un liceu bun?”

Le știți, le-am auzit sau chiar ni le-am pus cu toții. Sunt poate întrebări importante. Firești, cu siguranță le putem spune.

Dar deasupra tuturor analizelor și îndoielilor trebuie să stea una fundamentală: Întrebările acestea sunt despre el, copilul, sau despre mine, părintele? Răspunsurile pe care le aştept sau rezolvările pe care le pot suporta îl ajută pe el să crească sau pe mine să mă răcoresc?

El chiar e supărat de volumul temelor sau își reglează stările și emoțiile după oboseala și lipsa mea de chef în a-l ajuta? El este trist pentru că a țipat antrenorul sau pentru că a greșit şi îi e greu să accepte? Notele proaste reflectă doar o eroare de evaluare sau, poate, ceva lacune reale în pregătirea sa?

De cele mai multe ori sabotăm devenirea lor afectivă echilibrată având senzaţia că ştim exact ce simt, ce îşi doresc, ce îi supără. Doar că este o eroare comună de perceptie, pe care o avem de când sunt mici: ne închipuim ca dacă nouă ne este frig şi lor le este, aşa că le mai punem un fes în cap, dacă  nouă ne este foame şi ei o simt, deci ne supărăm când ne este refuzat bolul cu supă, dacă pe noi ne-a deranjat un ton ridicat şi pentru ei dezlănţuie războiul mondial al emoţiilor, dacă pe noi ne supără nota la geografie şi pe ei tot nota i-a întristat.

Doar că toți copiii sunt personalităţi aparte, cu sentimente diferite şi contradictorii, cu analize proprii şi judecăţi de valoare personale. Chiar şi cei foarte mici simt când se supraîncălzesc din cauza superprotecţiei parentale, când le e foame, când sunt obosiţi sau se plictisesc. Când cresc se autoevaluează surprinzător de obiectiv și știu când greșesc. Părinţii sunt cei care poartă bine legat o viaţă cordonul ombilical al emoţiilor, urmașii încep să se desprindă încet, dar sigur, încă de la tăierea celui biologic.

Este, așadar, despre el, copil, sau este despre mine, părinte? Îl supără pe el sau mă supără pe mine? Îi place/ displace lui sau îmi place/ displace mie? Răspunsul corect poate fi incomod, dar ne ajută pe toţi.