În general hazul de necaz şi autoironia îmi sunt arme redutabile împotriva vicisitudinilor cotidiene. Ajută mult, când apuci să râzi de ea, jumătate de problemă este deja rezolvată.
Sunt însă zile în care zâmbetul îmi îngheaţă, cheful de glume este atrofiat până la dispariţie şi la cât râde soarta de mine simt că ar fi agonizant să o mai fac şi eu.
Astăzi este una din zilele acelea. Vă jur că orice mi-ar spune cineva aud doar: “nu vreau la dădiniţă, vreau cu tine!”, orice piesă ascult la radio are aceleasi versuri tânguitoare, orice copil văd pe stradă mi se pare că-i cel mic al meu certându-mă că l-am abandonat. Nici nu îndrăznesc să mă gândesc cum se simte el când ştiu cum mă simt eu. (Iau în calcul totuşi că lui s-ar putea să-i fie mai bine.)
Colac peste pupăză au sosit şi altele, unele fără rezolvare, ci doar cu speranţa că cele mai rele scenarii nu se vor adeveri.
Ce îmi rămâne atunci când nu mă pot ridica, aduna, îmbuna? Atunci când principalele arme sunt în poziţia de noncombat, când îmi vine să fug ca nebuna de belele doar-doar le las în urmă?
Din fericire am realizat cât e de simplu: îmi rămân ceilalţi. Trebuie doar să vad mâinile care stau să ajute, să aud încurajările, să mă prind că nu sunt singură.
Azi le mulţumesc aşadar tuturor celor care mi-au zâmbit, m-au încurajat, mi-au tolerat îngăduitor erorile. Pentru că m-au ajutat nespus!