Un baubau numit eșec

De ceva vreme planetele se aliniază defectuos în ceea ce privește planurile mele și poate de asta tot văd oameni pe care eu îi consider extraordinari, acriți și dărâmați de propriile lor nerealizări.

Suntem educați să credem că eșecul este ceva negativ, aflat în apanajul învinșilor, o chestie prostească și dureroasă care trebuie cu orice chip evitat. Iar din toate atributele acestea, doar partea cu durerea este adevărată.

Da, eșecul doare. Fizic și psihic. Pune nod în gât, tremurici în mușchi, lacrimi pe obraz. Poate frustra până la agonie, paraliza, dărâma.

Dar tot el este inevitabil și foarte util.

Ce este eșecul?

Este o nerealizare, un insucces, o îndepărtare față de obiectivele stabilite, un proiect ratat. Fiecare își definește eșecul în funcție de propriile așteptări, valori, experiență de viață. Și fiecare îl trăiește în funcție de setarea sa psihologică.

Așadar ceea ce pentru mine este eșec, pentru alții poate fi o banală problemă cotidiană. Dacă am găsi curajul să vorbim deschis și nepărtinitor despre nerealizările noastre, am vedea din reacția celor din jur că ceea ce ni se pare nouă o prăpastie incomensurabilă, alții văd ca pe o ușoare denivelare de asfalt.

Care sunt cauzele eșecului?

De regulă eșecul este datorat unor decizii încărcate afectiv. De aici multitudinea de relații care sfârșesc prost, de exemplu. Atunci când ne îndrăgostim de o persoană, o idee, un proiect, ne este greu să-i vedem părțile negative, să percepem incompatibilitățile sau potențialele riscuri.

Deci eșecul are întotdeauna la bază ceva bun, pozitiv: iubire, entuziasm, nerăbdare. Vom vedea mai jos că la fel este compus și vârful.

În afaceri de exemplu, văd enorm de multe idei puse în practică prea devreme. Și este imposibil să determini consumatorul final să intre brusc în povestea ta vizionară. Gândiți-vă cum ar fi fost ca în anii ’70 să fi apărut direct laptopurile de azi și nu dulapurile acelea greoaie și asortate arhitecturii de atunci. În multe arii se întâmplă des să apară idei atât de revoluționare încât nu este timpul lor. Dar când iubești pasional nu poți amâna, nu ai răbdarea de a construi încet și durabil.

Care este partea bună a eșecului?

Despre cea urâtă am vorbit deja: e dureros, inconfortabil, demotivant. Dar este un preț mic al cunoașterii și dezvoltării personale (pe bune, nu din cărți). Dacă atunci când suntem copii mecanismul nostru de reglaj este atitudinea părinților față de comportamentul, discursul, rezultatele nostre, când devenim adulți eșecul devine noul instrument de măsură și feedback.

Din succes nu învățăm mare lucru. De regulă, deși este conjunctural, ne seduce, vorba lui Bill Gates, ne face să ne credem invincibili și extraordinar de deștepți. Nu simțim pericolul, nu ne putem analiza critic, nu căutăm să aflăm lucruri noi.

Eșecul însă vine cu lecții extraordinar de bune, dacă știm să le primim.

Lecția smereniei: când dăm cu bâta în baltă ne amintim că nu suntem nici speciali, nici invincibili. Și privind spre cei care au atins succesul acela inaccesibil majorității vom vedea că abia când au învățat să se lepede de împăunarea superficială, de urâtul naturii umane – orgoliu, dorința de a atrage atenția, răutăți gratuite – au construit cu adevărat durabil.

Lecția învățării continue: eșecul ne învață adesea că nu știm, de fapt, mare lucru, ne păstrează activi, interesați. Dacă ne uităm la oamenii în vârstă frecventabili observăm că și-au păstrat plăcerea de a descoperi lucruri noi, curiozitatea și iubirea de a fi surprinși. A căuta perpetuu să te adaptezi, să fii în pas cu timpurile, să-i înțelegi pe cei altfel decât tine sunt atitudini care pavează calea spre reușită, în orice domeniu ar fi ea.

Lecția efemerității: deși ne este clar că nu suntem veșnici, noi oamenii ne trăim viața ca și cum am fi imortali. Pierdem timp, ne pierdem de noi, de pasiunile noastre, de cei dragi nouă. Eșecul vine cu această porție sățioasă de înțelepciune – să ne bucurăm de ceva atât timp cât durează, indiferent că este antreprenoriat, parenting, o relație, o experiență oricare ar fi ea.

Cum trebuie abordat eșecul?

Depinde, fiecare este diferit după cum spuneam. Pe unii îi ajută să-l demitizeze (nu există eșec, ci doar lecții învățate, ura și la gară, trecem mai departe, avem treabă!).

Alții au nevoie să-l trăiască, bocească, să-l rememoreze până le intră bine în cap.

Puțini îl strigă în gura mare pentru a se lepăda de el, mulți îl ascund bine și-l închid cu mii de lacăte în sufletul și mintea lor.

Oricum ar fi eșecul trebuie conștientizat la dimensiunile sale reale (de regulă îl supraestimăm serios), asumat (da, e al nostru!) și depășit. A rămâne blocat într-o eroare de funcționare, deseori banală este, de fapt, adevăratul pericol.