În cinstea gândirii pozitive pe care o antrenez de ceva vreme, vă zic că mă aflu într-o perioadă bună din viaţă. Învăţ atâtea chestii, câte nu am învăţat în primii 40 de ani: primul ajutor în caz de insolaţie cu arsuri solare severe şi cum să aplici tehnicile fără să strângi de gât (aproape) adolescentul din dotare, noţiuni de neurologie şi ghidul 40 de modalităţi în care să-ţi verşi nervii fără ca cineva să fie rănit.
Azi, plină de atâta know-how, am purces la cele uzuale. Cel mic, nebăgat în seamă, decide că ar fi bine să-şi raşcheteze puţin un deget de la mână. Dă-i cu nişte apă la şoricei, bagă un plasture, treci iar la joacă. Şi cum altfel, dat fiind contextul, decât de-a doctorul:
– Bună ziua, Doctor Fan (*), mi se adresează. Acesta este degetul care mă doare!
Şi-mi arată degetul proaspăt oblojit.
– Dar ce aţi păţit? întreb eu în mod profesionist.
– Am căzut pe lemn, răspunde sobru pacientul.
– Şi aţi dat cu ceva? continui eu diagnoza, în încercarea de a mai atenua rezistenţa lui notorie la orice fel de tratament medical.
– Da, am dat cu ciocanul! îmi răspunde piticul serios.
A fost momentul în care am lăsat-o naibii de autoritate medicală şi m-am pus pe un râs din acela frate cu plânsul şi tare vindecător.
Cui pe cui se scoate şi zgaibele degetelor cu ciocanul, iată cel mai bun, ieftin şi la îndemână tratament.
(*) prescurtarea de la Ştefan, care este el, dar şi oricine altcineva care îmbracă în joacă un halat medical.