Mi-am început dimineața citind un articol publicat de Constantin Noica în revista liceului pe care l-a urmat. Ea există încă (de altfel și liceul, tranformat acum în Colegiu Național), păstrându-și totodată numele: Vlăstarul. Și cu siguranță peste niște ani se va lăuda cu alți contribuitori de seamă.
Din articol răzbate aceeași voce adolescentină revoluționară și vag încrâncenată pe care am avut-o cu toții la vârsta cu pricina, dar modul în care este scris, natura preocupărilor și modalitatea de a scana propria generație, trădează o minte ascuțită și un condei altfel.
După cum spuneam, revista există în continuare. Și m-a impresionat încă de când am răsfoit-o prima dată, deși nu-i cunoșteam istoria îndelungată, punctată de contribuția unor oameni mari. Conținutul este și acum bun de tot, profund, unitar, scris de copii nu doar talentați, dar capabili de analize interesante și creative. Am citit multe astfel de tipărituri și cu siguranță se detașează din pluton, fapt atestat și de premiile primite de-a lungul timpului.
Iată că istoria, în cazul în care este una valoroasă, influențează pozitiv, motivează, ridică ștachete. Una este să pornești pe un drum bătătorit încă din anii 1920 de Noica, Eliade sau Moisil, alta să o iei din punctul zero.
De aceea este important să prețuim trecutul, dar și prezentul talent, să creăm un spațiu colaborativ, să oferim șanse, atât la școală cât și la serviciu, în societate, în familie. Pentru că elevul care scrie azi un articol, angajatul care propune un proiect, omul care vrea să inoveze un flux, un obiect, o abordare, pot fi creatorii sau continuatorii unor începuturi minunate.
Iar noi, românii, prețuim prea puțin părțile frumoase din istorie, fie ea socială, organizațională, personală. Și reconstruind mereu, clădind perpetuu temelii în defavoarea celor deja puse, o facem tot șubred și deloc durabil.
Găsiți detalii articolul la care fac referire și sursa fotografiei de mai sus aici.
Puteți urmări Revista Vlăstarul și pe Facebook.