Azi am început dimineața cu o contră verbală. Nimic grav sau cu potențial de război global, doar o neînțelegere asortată la o oră prea matinală.
Am învățat să mă gândesc, de fiecare dată, ce anume îmi declanșează reacțiile abrupte. Și cel mai des apare ca trigger faptul că nu sunt înțeleasă. Că eu spun alb și persoana din fața mea aude verde, pentru că are senzația că asta am vrut să zic. Dar eu folosesc întotdeauna numele real al lucrurilor.
Mergând mai departe cu analizele, am constatat că este un trigger destul de recent, de când Social Media a început să ne acapareze comunicarea.
Învățăm la școală celebra schemă a comunicării, în care avem un emițător, un receptor și un canal de comunicare. Și eventualele “bruiaje”. Doar că acum relațiile interumane s-au schimbat dramatic, iar diferența dintre teoria comunicării și practica ei cotidiană a devenit halucinantă.
În Social Media mulți comunică pentru a obține reacții, adică emoții. Deci nu mai poți întreba despre remedii pentru tuse, pentru că pe lângă cei care îți vor oferi, cinstit, informația pe care o soliciți, vor fi cei care “umplu” mesajul cu propria lor așteptare privitoare la acesta. Își vor închipui așadar că ți-ai scuipat deja plămânii, că ai încercat doar ceai de păpădie, că ar trebui să te lași de fumat, deși nu ai făcut-o niciodată, sau că vrei să furi niște concediu medical și lansezi astfel de cârlige pe Internet poate vede șefu’.
Oamenii încep să piardă contactul cu o comunicare reală, ajungând să viseze tot soiul de povești fantasmagorice despre spețe altminteri banale. Și ce este mai grav: și în relațiile B2B au apărut așteptări nerealiste. Pentru că scriu povești pentru trezit oamenii mari și adormit copiii, aflu că ar trebui să trimit oferte comerciale tratate cu praf de unicorn, asta după ce le redactez stând comod pe curcubeul din grădina mea, îmbrăcată în rochie de zână.
Devine frustrant, tocmai pentru că eu pledez pentru simplitate, pentru a vedea dincolo de aparențe, pentru a învăța continuu. Și uneori mă șochează să văd ce întorsături alambicate și inutile se creează acolo unde eu văd, de fapt, o scurtătură.
Așadar există persoane care nu pot citi ce scriu eu, nu pot auzi ce spun eu, pentru că sunt din ce în ce mai ocupate de propriul lor script, de propria coloană sonoră. Și mi-ar fi foarte simplu să mă aliniez acestora, dar nu ar fi nici util, nici moral.
Îmi iau deci bagheta magică și o ascund în poșetă. Mai schițez o poveste pentru copii. Mă mai cert cu câte un om mare. Și îmi amintesc că nici chiar eu, care am un cufăr cu praf de unicorn, curcubeu și rochie de zână, nu pot comunica așa cum spune la carte.