Când o școală rămâne cu un singur copil

Învățământul românesc este într-o perpetuă renovare. Adică se modifică structura anului școlar de două ori pe an, se discută obsesiv despre examene și evaluări și se ia la periat curricula astfel încât tot prea stufoasă rămâne.

Între timp adevăratele probleme zac nedezbătute, cu capacul bine pus peste ele.

Zilele trecute a apărut în presă cazul unei școli din mediul rural care se confruntă cu o situație greu de închipuit în vremurile noastre: elevii nu mai vin la ore din cauza transferului unui copil cu nevoi educative speciale. Înțeleg că respectivul a trecut deja prin mai multe instituții de învățământ, unde nu s-a adaptat din cauza comportamentului său agresiv.

Să nu-ți trimiți copilul la școală este totuși un gest extrem, ilegal și neproductiv. Pentru că diversitatea din școală este diversitatea din viața reală. Ne convine sau nu, toți acești oameni ne vor fi în continuare vecini, colegi, conexiuni sociale temporare, parteneri chiar. Și apoi mulți dintre adevărații oameni periculoși se prezintă sub aparențe mult prea normale.

Ar fi bine să fie un caz singular, însă eu aud în jur tot mai des despre copii care fac școala nefrecventabilă pentru colegii lor. Asta pentru că legal avem cu toții dreptul la educație. Dar în practică a devenit imposibil să-i integrezi pe cei cu cerințe aparte.

Este simplu să pui pe foaie legi și regulamente. Dar întotdeauna aplicarea lor este dependentă de mai mulți factori.

În primul rând schimbarea necesită cercetare științifică prealabilă. Trebuie să știi la câte astfel de cazuri să te aștepți, care este evoluția lor probabilă, ce nevoi aparte apar, cum le poți gestiona.

Apoi necesită învățare. Cadrele didactice trebuie să fie instruite pentru a face față noilor coordonate.

Trebuie și bani. Mulți. Investiții. Pentru că în clase supra-aglomerate și înghesuite nu poți integra copii care au nevoie de spațiu.

Și trebuie feed-back permanent. Este incredibil cum un sistem obsedat de a-și evalua elevii este absolut opac la a-și privi periodic hibele.

Nimic din toate acestea nu a fost luat în calcul atunci când s-a decis integrarea copiilor cu nevoi atipice în sistemul de învățământ tipic. Totul a fost lăsat, ca de obicei, în responsabilitatea părinților și a cadrelor didactice, care oricum sunt prea puține și au din ce în ce mai multe pe cap.

Nu este de mirare că periodic explodează câte o mămăligă din asta, la care toți reacționăm cu ortodoxul “Doamne ferește!” Că doar rugăciunea a mai rămas.

Și că nimeni nu mai știe de unde să o apuce. Și că toți cei implicați suferă.

Copiii cu nevoi speciale ajung în școala de masă adesea nediagnosticați. Părinții au și ei problemele lor, de aceea de multe ori nu fac decât să inflameze și mai mult lucrurile. Consilierea lipsește sau este făcută superficial. Fiecare se descurcă cum poate.

Dar ceea ce trebuie să știe toți cei implicați este că a exclude, a expulza nu trebuie să fie nicidecum prima soluție. Pentru că atunci când o școală rămâne cu un singur copil, cel care trebuia integrat, noi, oamenii mari, am eșuat.