- 29/07/2020
Românul are o vorbă de duh care ne îndeamnă să facem ce ne zice popa în biserică, nu ce face el prin sat.
Ei bine, stând eu strâmb și analizând drept am conchis că aș putea fi Popa! Vă îndemn aici cu mare ardoare să obișnuiți copiii să trăiască frumos în lumea asta urâtă, protejându-i doar atât cât trebuie și ajutându-i numai atunci dacă încercările le depășesc puterile. Dar când vine vorba despre ai mei, evident că se trezește mama urs din mine, cea care hiperprotejează și mega-apără.
De exemplu, zilele trecute copilul mic a venit de la joacă încântat de piatra de chihlimbar a prietenului din vecini. Am tot căutat prin cutia de bijuterii broșa mea cu ambră, dar n-am mai găsit-o. M-am oferit așadar să-i comand o piatră online, deși nu era obligatoriu să aibă și el. Văzând fotografia de pe site-ul care le comercializa, copilul a spus că ar fi tare dezamăgit dacă piatra primită ar arăta ca unele dintre cele prezentate acolo.
Dezamăgit?!? Trigger de mamă! Nu există să ai copil dezamăgit! Am comandat deci nu una, ci patru pietre, astfel încât riscul sentimentelor negative să fie redus substanțial. Toate patru sunt frumoase, nu atât de frumoase ca a prietenului totuși, dar colecția e deplină până ce apare pe strada noastră următorul diamant galben sau ametist cu praf de zâne încorporat. Să mă văd atunci!
Iată două greșeli inacceptabile, într-un singur episod parental: copilul putea să trăiască și cu gândul că un prieten are o piatră mai frumoasă în colecție, în plus, dacă tot am comandat, puteam lăsa providența să-și facă meandrele.
Acum recunosc totuși că titlul este o încercare nereușită de clickbait. Uneori procedez în stilul chihlimbar prezentat mai sus. Dar am și momente în care îmi arunc ușurel copiii la apă mare fără să stiu cum înoată și doar verific să stea la suprafață. (*)
Până la urmă tot Neacșu, fostă Toma, mă aflu. O mamă care a învățat (cu greu, ce-i drept!) să le spună copiilor să-și rezolve singuri problemele cu ceilalți, care are puterea de a privi impasibil cum se zbat uneori și care, deși îi acceptă impefecți, le ridică permanent ștacheta. Pentru că nu există obiectiv îndeplinit și gata. Permanent există un alt țel de învățare, o nouă graniță de trecut.
Până la urmă despre asta este vorba. Copiii trebuie să simtă plasa de siguranță chiar și atunci când, natural, noi nu mai putem fi acolo să o fixăm. Să știe că pot întotdeauna mai mult, fără să devină anxioși atunci când nu le iese. În definitiv chiar și la matematică există mai multe moduri de a rezolva o problemă. Mai multe stiluri de înot. Obiective mai variate. Contexte ce pot fi întotdeauna manipulate.
(*) Luați-o metaforic, ambii copii au făcut cursuri de înot!