Aseară ar fi trebuit să particip la un workshop de psihologie sportivă, organizat de clubul la care se antrenează şi joacă sportivul familiei. Am lipsit justificat, petrecând fix două ore pline de suspans într-un cabinet de stomatologie, unde mi-am făcut prieteni, am învăţat lucruri noi şi nu m-aş mai întoarce decât dacă mi se promite aceeaşi anestezie ca cea primită ieri.
Chiar dacă am lipsit, trebuie să precizez că eu îmi fac în permanenţă temele. Nu ştiu dacă cel mic va continua să facă sport până va creşte, mai ales că fotbalul nu-i tocmai cel pe care să-l practici doar aşa, de întreţinere şi plăcere. Este extrem de frustrant, obositor, dureros, solicitant, nemilos. Dar atât timp cât merge la antrenamente, încerc activ să înţeleg şi să rezolv problemele de pe parcurs.
Iar una dintre ele este cumva recurentă: atunci când apare o zi grea la şcoală, clar aceasta va fi la fel de grea şi la antrenamente.
Iar la școală iese des din zona de confort, în perioada alfabetizării devine firesc să se întâmple așa. Acum învață nu doar să scrie și să citească, ci și cum să abordeze probleme de matematică sau să(-și) pună întrebări pe text. Totul online, cu cartea și caietul în față, într-un mix nefiresc și deconcertant.
Mi-am bătut capul ceva cu speţa asta şi mai departe de faptul că nu stă în puterea lui (încă) de a se deconecta de frustrările apărute, nu puteam merge cu raţionamentul. În mintea mea de pedagog old school, şcoala şi sportul erau pe paliere diferite, complementare, numai bune pentru ceea ce eram învăţată să cred a fi “odihnă activă”. Adică la lecţii şi teme oboseşti doar creierul, apoi treci la muncă cu picioarele şi alte procese mentale decât cele de la clasă. Ambele presupun învăţare, dar diferită, deci n-ar trebui să se saboteze reciproc. Ba mai mult, frustrarile de la ore pot fi mai uşor drenate pe teren. Deci unde apare sincopa?
Ei bine, azi mi-am început ziua cu două articole despre antrenamentele sportive, care mi-au apărut întâmplător în feed-ul de LinkedIn. Și care au devenit momentul ăla de “Evrika!”
Practic în ele se insista pe cele trei componente ale performanţei unui jucător: pe teren trebuie să comunice, să ia numeroase decizii şi să le pună în practică, totul în intervale infime de timp. Deseori la nivel de secundă. Mai mult decât atât, un fotbalist profesionist trebuie să susţină ciclul comunicare – decizie – implementare timp de două reprize x 45 de minute.
Pare simplu, dar unora dintre noi ne este greu să decidem ce să comandăm la restaurant şi o lălăim preț de câteva minute urmate de epuizare mentală. Nu vă zic ce văd prin firme, manageri care pierd luni până să o ia hăis sau cea cu viziunea lor.
Atât decizia, cât şi implementarea ei, sunt procese complexe, care activează multiple zone ale minţii umane. Iar pe teren, a decide este un proces continuu, care se ridică adesea la nivel de automatism.
Pus într-un astfel de context, parcă nu mai pare chiar odihnă activă să practici fotbalul după ce ţi-ai bătut capul cu matematica și ai învăţat o abilitate nouă de scriere. Mintea poate fi deja prea solicitată, obosită. În loc să-ți pui capul la contribuție, dai cu el de gard.
Şi parcă înţelegem de ce practicanţii acestui sport nu excelează întotdeauna la oratorie sau de ce Gică Hagi, o personalitate pe care acţiunile îl definesc ca pe un om extrem de deştept, intră în istorie nu doar ca un profesionist de excepţie ci şi ca posesor de involuntar şi spumos umor verbal. Comunicarea de pe teren trebuie să fie extrem de scurtă şi eficientă. Iar practicanţii acestui sport o exersează obsesiv ca să poată ajunge la performanţă. Dacă ar sta să facă floricele verbale şi metafore complicate, ar muri de foame.
Concluzionând, fotbalul nu cere doar picioare agile ci şi o minte pe măsura lor. Am înţeles acum şi de ce se spune că şcoala nu prea merge mână în mână cu performanţa sportivă. Nu doar din cauza oboselii pe care o invoc eu acum, ci tocmai pentru că predispune la a raţiona prea mult şi nu întotdeauna eficient, a comunica lent şi controlat, a consuma mult timp şi energie în zone care educa mai mult răbdarea şi migala decât acţiunea rapidă, eficientă.
Ceea ce nu-l va scuza pe cel mic nici de teme şi nici de învăţat! 🙂 Poate doar pe mine pentru absenţa nemotivată de la workshop. Pentru că am compensat-o cu o dimineață autodidactă.