De când cu noile reguli de protecție sanitară, observăm un lucru îngrijorător: mulți dintre co-naționalii noștri nu sunt doar căpoși sau proști, ci cu reale probleme în zona mansardată.
Este suficient să vedem țâfna cu care răspund atunci când sunt apostrofați, discursurile pseudo-mistice, reacțiile nefirești. Putem da vina pe pândalnica de pandemie, dar realitatea este că și înainte pe străzile noastre observai cu ochiul liber oameni care au o reală nevoie de tratament psihiatric.
Nu este de mirare că sunt atâția oameni cu probleme de sănătate mintală. Psihiatria este o ramură medicală subreprezentată, tocmai pentru că românii o ocolesc cu mare spor. Legislația este insuficientă și inutilă în cazurile serioase, preocuparea autorităților nulă. Inclusiv controlul psihologic reglementat în anumite profesii este fentat cu mare artă, că altfel n-am vedea atâția debusolați la catedră sau cu stetoscopul la gât.
Înțeleg ce vreau să spun doar cei care au avut în proximitate astfel de cazuri. Oameni terorizați de vecini care-și ostoiau prea-plinul de alcool cu toporul, parteneri(e) de viață călcate cu sălbăticie în picioare, copii și părinți nevoiți să suporte crizele unui cadru didactic certat cu logica sau pur și simplu situații agasante uzuale generate de lipsa unei medicații adecvate a aproapelui.
Nu vreau să pic în abordări incorecte politic. Pentru că aici este riscul: discutăm despre boli care oricum au tendința de a marginaliza, de a eticheta, exclude. Dar unii dintre cei cu probleme mintale pot fi uneori un impediment pentru o viață socială normală. Alteori, rareori, este adevărat, chiar un pericol.
Cunosc personal cazul unui vecin care avea o problemă cu oglinzile retrovizoare ale mașinilor de pe stradă și cu captivitatea câinilor din cartier. Mă bucur că nu a ajuns să-l elibereze și pe Dor al nostru, probabil am fi intrat în serioase probleme. Nu vreți să știți cum arată ruina casei lui după multiple crize. Și un altul care, în lipsa tratamentului pe care îl înlocuiește periodic cu alcool, iese pe stradă cu toporul/ cuțitul amenințând pe cei care îi ies în cale.
Pe individa cu schizofrenie care a împins sub roțile metroului o victimă nevinovată ne-o mai amintim? Sau cazul cumplit al șoferului care s-a sinucis intrând cu mașina pe contrasens?
Sunt și mulți simpatici. Sau incapabili să facă rău altcuiva decât lor. Dar și o mulțime care distrug destinele copiilor prin narcisism exagerat. Sau care zac în depresie sau dependență incapabili să le pună ceva pe masă. Care au, pur și simplu, nevoie de ajutor. Specializat. Constant. Salvator.
Pandemia e urâtă, valul doi pare mai ucigaș. Dar dincolo de virusuri și bacterii ucigașe, există în România o uriașă problemă de sănătate mintală care trebuie gestionată. Controalele medicale trebuie făcute cu responsabilitate și poate că ar trebui început chiar cu cei care practică psihiatria și psihologia. Nu de alta, dar nu poți fi normal la cap să dai drept de muncă în grădinițe sau școli unora cu un comportament evident bizar. Medicina muncii ar trebui să se preocupe și de starea psihică a viitorilor angajați, nu doar de întrebări legate de situația ciclului menstrual (true story).
Ar trebui să existe programe de screening ca la patologiile fizice. Depresia și anxietatea au devenit și ele pandemice. Dependențele din ce în ce mai variate. Cea de alcool de-a dreptul îngrijorătoare! Mintea noastră este la fel de importantă ca plămânii!
Și, nu în ultimul rând, ar trebui să existe o legislație care să reglementeze mai eficient controlul bolilor psihice. Pentru că nu te poți aștepta la discernământ și decizia de a se prezenta singurei la medic pentru a se verifica la cap în cazuri ca cele exemplificate mai sus. Știu din propria experiență cât este de greu să împiedici legal un om care nu mai are controlul propriei minți să-și facă sieși rău.
Este adevărat că poate fi și un drum deschis pentru eventuale abuzuri. Este imposibil să protejăm drepturile tuturor, iar alegerea este extrem de grea. Dar este tot mai clar că trebuie făcută!
Pentru că nici așa, cu multe instituții care își pasează responsabilitatea de la una la alta, în final rămânând a unei rude sau a unui prieten mai milos, nu funcționează. Sau cu pacienți care au multe drepturi legale, dar care nu-i ajută, în fond, cu nimic.
Primul pas rămâne, întotdeauna, conștientizarea. Avem o problemă națională de sănătate mintală. Ce facem cu ea? Este clar că să-i excludem pe cei vulnerabili nu este calea cea dreptă și corectă, dar nici să-i ignorăm activ, doar prin campanii frumoase de incluziune socială, așa cum facem acum nu este o soluție!