Ca orice perioadă grea, prezenta pandemie poate fi categorisită drept cauzatoare de traumă globală. A venit, a lovit, nu știm când trece, ne-a dat peste cap viețile într-un mod greu de anticipat, va lăsa în urmă amintiri și deprinderi atașate.
Unii și-au pierdut sau își vor pierde joburile. Alții sunt în doliu. Unii vor divorța, poate, după ce au fost nevoiți să-și consume relația atât de intens. Alții vor își vor regăsi aparenta putere în slăbiciunea unei dependențe.
Pe de altă parte unii se vor îmbogății. Alții au devenit din oportuniști/ șpăgari, niște eroi. Unii vor realiza că au petrecut izolarea alături de persoana cu care și-ar trăi întreaga viață. Alții se vor trezi din somnul personal și își vor rearanja prioritățile.
De fapt, dacă stăm să gândim retrospectiv, viața în totalitatea ei este un șir de întâmplări cu potențial traumatic. Ca și prezenta perioadă, nu știi niciodată ce îți aduce și ce îți ia. Oamenii de lângă tine te pot părăsi, voit sau nu, joburile pot să dispară, sănătatea ne este fragilă, banii perpetuu insuficienți.
Cu toate acestea, în zilele noastre, trăim ca și cum binele ni se cuvine pur și simplu. Uitând că nimeni nu ne este dator cu nimic, cu atât mai puțin Universul.
Se vorbește așadar prea mult despre cât ne costă acum și cum ne va afecta pe viitor din punct de vedere emoțional tot ce trăim în prezent. Cu accente catastrofale, în care copiii noștri vor deveni zombificați de două luni de stat în casă, iar noi, părinții, epave umane bune de dus la casat.
Evident că orice ne schimbă viața, oricât de puțin, ne poate schimba și setările mentale. Evident că există oricând riscul de a claca. Dar poate dacă am înțelege că existența ne este compusă întotdeauna din bine și rău, frumos și urât, ușor și greu, am fi mai rezilienți.
Omul modern consideră totul o traumă: nașterea doare, deci facem cezariană. Maternitatea e grea, deci o externalizăm bonelor și creșelor. Pentru copii, a avea un frate sau o soră a devenit echivalent cu o trădare parentală de neconceput. Boala, chiar și cea mai banală, o luptă cu arsenale medicamentoase uriașe. Conflictul în cuplu – război nuclear. Doliul, moartea tuturor celor care participă la o înmormântare.
Cu alte cuvinte, tot ce experimentează generațiile actuale e privită ca o grea traumă perpetuă. Iar noi devenim tot mai defecți pe măsură ce o trăim.
Realitatea este că deși există niște costuri emoționale firești și evidente, fiecare eveniment neplăcut vine și cu o serie de câștiguri. Pe care nu le putem sesiza, cuantifica, prețui, dacă suntem atât de setați să ne plângem de greutăți și lipsuri. Cei mai empatici, buni și fericiți oameni pe care îi cunosc sunt cei încercați și puternici.
N-aș sta așadar să plâng prohodul bunăstării noastre mentale post-pandemie. Oamenii au supraviețuit multor altor situații globale dificile. Au reușit apoi să se bucure iar, să se dezvolte, să facă lucruri inedite, revoluționare chiar.
Nu vreau să minimizez suferința individuală a unora. Știu cum este când belelele vin în lanț și simți la fiecare verigă că urmează să te descompui.
Nu vreau nici să spun că e minunat ce se întâmplă la nivel macro, ar fi lipsit de înțelepciune. Dar a profeți o demență globală care ne va trăzni pe toți în curând pentru că am luat o pauză și un virus tâmpit bântuie încă printre noi, îmi pare, de fapt, adevărata nebunie.
Poate ca în loc să ne învețe să bem apă sau să ne spălăm pe mâini, spoturile publicitare de la televizor ar trebui să ne spună că viața este o perpetuă provocare care nu trebuie trăită nici în regrete, nici în frică. Doar în curaj și acțiune. Deși mai bine stăm să ne întrebăm ce fel de creaturi am ajuns dacă avem nevoie de toate aceste sfaturi?
Foarte bine scris! Cred ca genul asta de pas in spate si vazut cum te schimba un eveniment, o situatie, o perioada, cu bune si cu rele, e foarte util. Puncte bonus daca reusim sa fim obiectivi cu noi si empatici cu cei mai putin norocosi
Mulțumesc! Pot primi totuși puncte bonus pentru altceva? Mâncat ciocolată, serii bifate pe Netflix, nu de alta dar am costuri emotionale cam mari! 😀