Un copil de 13 ani a intrat ieri cu un întreg arsenal de război într-o școală din Belgrad, omorând un paznic și 8 elevi, alți 6 fiind grav răniți.
Potrivit presei sârbe, băiatul se numeşte Kosta Kecmanović, este născut la 30 iulie 2009 şi a crescut în ceea putem considerat o familie normală, cu părinţi respectabili şi foarte înstăriţi. Tatăl e un cunoscut medic radiolog, iar mama profesor de microbiologie. Kosta este descris ca un copil talentat, politicos, câștigător de concursuri. La şcoală colegii îl numeau însă “tocilar”. De aceea, ceruse să fie transferat într-o altă clasă, unde ar fi avut mai mulți prieteni. Dar nici aici nu a fost bine primit, acesta fiind unul dintre motivele pentru care ar fi plănuit un atac în masă.
Dar în ce familie normală tatăl își duce copilul la poligon și îl învață să mânuiască pistoale cu muniție letală?
Cazul generează discuții ample și pertinente despre sănătate mintală, bullying-ul din școli, regimul armelor de foc. Vă las să le citiți în presă. Nu vor ajuta prea mult, oricum.
Eu am să vă scriu (și de această dată) despre stereotipii.
Suntem obișnuiți să punem infracțiunile în cârca săracilor și violențele în curtea copiilor vocali, dinamici, agitați. În școli cei care au probleme de disciplină și învățare sunt adesea considerați ca fiind periculoși, agresivi.
Realitatea este că tulburările sunt deseori tăcute. Ascunse ochiului neavizat. Copiii comozi, care nu ridică probleme, care ating standardele școlare sau chiar le depășesc, au, statistic vorbind, șanse mai mari să creeze astfel de episoade halucinant de dramatice.
Limbajul colorat, distrugerea unei bănci sau o palmă peste ceafă dată colegului de bancă reprezintă, cel mai frecvent, modalități de a atrage atenția sau de a face față unor situații/ contexte în care adaptarea este dificilă.
Cine merge cu pistolul la școală și trage în colegi, după ce a premeditat temeinic fapta, are clar probleme de percepție corectă a realității. Un copil care își omoară colegii conform planului, dar se oprește în a-l finaliza, sunând la Poliție să se autodenunțe, nu trage un semnal de alarmă, ci are încercări mult mai serioase.
O altă stereotipie clasică este aceea că în familiile cu părinți educați și înstăriți, copiii duc o viață liniștită și împlinită.
Realitatea este că părinții idioți sau abuzivi pot fi de tot soiul: săraci, bogați, educați, analfabeți, la țară, la oraș. Ba aș adăuga că sadismul și capacitatea de a face rău propriilor copii poate crește atunci când ești inteligent, cunoști repercusiunile, știi cam cum stă treaba cu imaginea publică.
Deseori copiii din familii bune sunt presați până la demență să fie perfecți. Mai buni ca toți ceilalți. Non-mediocri. De succes.
Exact profilul puștiului criminal: bun la școală, câștigător de concursuri, copilul de pus în tablou, care să sporească mândria parentală. Și chiar dacă a dat semne de potențial dezechilibru, teama de gura lumii a fost, poate, mai mare decât iubirea față de propriul copil. “Decât să îl duci la psihiatru, mult mai bună este o vizită la poligonul de tragere”, a considerat reputatul medic radiolog.
Este un episod cumplit, care cu siguranță se va repeta. Deseori cu criminali pe care nimeni nu-i vede venind, pentru că, nu-i așa?, doar cei care nu au ce mânca acasă, înjură și dau una după ceafă pot mânui arme letale.