Weekendul trecut și cel care l-a precedat au fost, pentru mine, de lectură. Fiind genul de cititor compulsiv, dacă iau o carte în mână, nu pot să nu o termin, de data asta mi-a fost și mai greu, pentru că am dat ce ceva bun de tot.
Așadar l-am descoperit pe Frederik Backman, autor, editorialist și blogger suedez care scrie genul acela de cărți pe placul tuturor: ușor de citit și amuzante, în ciuda faptului că sunt triste rău și pline de viață.
Prima carte citită de mine a autorului a fost “Un bărbat pe nume Ove”, primită de cel mare la ziua lui (împreună cu multe alte cărți și cadouri grozave).
Doamne, și ce bărbat Ove ăsta!
Mama i-a murit în copilărie, tatăl în adolescență. S-a luptat singur cu absurdități ale sistemului și mizerii ale oamenilor. A trecut prin atâtea necazuri cât poate cuprinde o carte de 400 de pagini. Și totuși lucrurile iau întotdeauna pentru el o turnură anapoda de bună, tocmai pentru că este un om înțelept, cinstit și minimalist în toate, inclusiv în alegerea bătăliilor pe care le poartă.
Apoi am citit “Bunica mi-a zis să-ți spun că-i pare rău”, pe care am cumpărat-o de la supermarket, dimpreună cu multe dulciuri ca o intelectualnică dependentă ce mă aflu.
Doamne, și ce bunică!
O rebelă care ajunge singurul sprijin emoțional al unei puștoaice prea inteligente să se poată adapta unei lumi defecte și care trece prin divorțul părinților, plus reconstrucția vieții acestora. Chinuită la școală, copila găsește în bunică alinarea, cu ajutorul unor povești în care emoțiile devin personaje, iar oamenii reali devin imaginari, al unui dulap magic și al unor întâmplări amuzante.
Dar bunica moare, iar puștoaica trebuie să se descurce fără ea.
Ceea ce m-a frapat în ambele romane este neintervenția vădită a personajelor asupra întâmplărilor și oamenilor. Ove rezistă unor situații în care îți vine ție, cititor, să intri în poveste și să omori pe cineva. Bunica găsește strategii de a-și ajuta nepoata să facă față bullying-ului de la școală, deși mai degrabă ai vrea să o vezi pocnind pe câțiva dintre agresori.
Da, ca părinte, ești tentat să porți tu luptele copiilor, să le rezolvi problemele, să le așterni un covor lin pe care să treacă prin viață. Iar eu nu am înțelepciunea lui Ove și încă mai cred că oamenii nu sunt, în masă, așa de proști și răi. Așa că mă trezesc uneori trasă în prostia și răutatea lor.
Dar lumea este plină de capiseci care supraviețuiesc prin agresivitate și abuz și nu-i putem omorî sau evita. Ei există la școală, în parc, la job și trebuie găsite metode de a trăi cumva cu ei, în ciuda lor, ba uneori cu sprijinul lor. Nu ne putem schimba înfățișarea de câte ori ne găsesc un defect, nu putem fi altceva decât suntem pentru a le face pe plac. Nu-i putem înblânzi pe toți, asta e și mai clar! În plus, nu-i putem îndepărta din preajma noastră pe toți cei care au momente de imbecilitate. Dar îi putem înțelege, confrunta, ignora.
În plus, viața este plină de neprevăzut. Nu știm cât ne este dat să ne ajutăm urmașii, așa că strategia câștigătoare este să-i învățăm să găsească singuri soluții, ajutându-i doar atunci când sunt în real impas.
Viața este grea și frumoasă, ne amintește scriitorul suedez. Rareori putem schimba din temelii lumea în care trăim, dar deseori putem schimba în bine micro-lumile celor din jur. Și este perfect așa.
Iau o pauză, recunosc că am citit ambele cărți cu nod în gât și șevețele lângă mine. Dar nu promit că nu voi cumpăra și altă carte a suedezului.