- 04/12/2024
Unul dintre conceptele aduse relativ recent în spațiul organizațional a fost fericirea la locul de muncă. Managementul modern avea până atunci ca indicator de urmărit satisfacția angajaților, adică ceva bazat pe elemente măsurabile.
Fericirea, știm cu toții, este o stare supremă și subiectivă. Satisfacția reprezintă un nivel optim, obiectiv.
Încă de când a apărut am contestat intens această idee, a introducerii unui concept mai degrabă filozofic în fabrici, uzine, birouri. Oamenii nu pot, nu trebuie și nu au de ce să fie fericiți tot timpul la muncă. Este o utopie să ne închipuim că poate cineva să susțină o stare de bucurie măcar 30-40% din timpul de lucru. Un job normal presupune de regulă multă rutină, deci plictiseală. Apoi frustrări inerente legate de rezultate sau relațiile interumane. Potențiale mici sau mari crize. Neprevăzut, deci anxietate. Și realizări, deci clar și momente înălțătoare! Dar câte?
În plus scopul de bază al relațiilor angajat-angajator sunt banii. Unul îi primește, oferind muncă, altul primește munca și oferă banii. Iar aceștia chiar nu aduc fericirea, orice vi s-ar zice. Rezolvă nevoile de bază, dar oricâți ai avea, statutul în grup, relațiile autentice cu cei din jur, educația solidă nu se pot cumpăra.
Fericirea organizațională este, așadar, utopică. Evident că asta nu înseamnă că nu trebuie să gândim în termeni de sănătate organizațională. Că nu sunt mai mult decât necesare minime reguli de comunicare și relaționare. Că managementul nu trebuie să facă eforturi pentru a elimina abuzul și toxicitatea.
Dar munca înseamnă și frustrare, și oboseală, și depășirea unor limite. Ale noastre și ale echipei. Oricât ne-am strădui nu putem scoate toate acestea din ecuație și ar trebui să fim un pic bizari, asta ca să nu zic masochiști, să ne placă.
Oricum la aproape un deceniu de fericire organizațională, vă spun că am avut dreptate, discuțiile rămânând la aceleași nivel: vorbim vorbe. Rămâne deci cum am am stabilit, fericirea organizațională este utopică. Pentru că oricâte mese de ping pong am cumpăra, oricâte sesiuni de masaj sau psihoterapie am organiza la birou, la final angajații nu sunt fericiți. Și oricum nici în viața de după muncă nu are cum să curgă numai lapte și miere.
Dar acum că ni s-a vândut acest concept al fericirii perpetue, încercăm îl implementăm peste tot. Nu ne-a ieșit cu adulții, încercăm cu cei mici. Mai nou și la școală elevii trebuie să fie pururea bucuroși, lipsiți de stres și presiune.
Ceea ce este cumva corect: vechile practici didactice ale profesorilor de tip zbir și-au dovedit din plin limitele. Dar învățarea este frustrare. Relaționarea este frustrare. Creșterea este frustrare. Niciodată nu poți fi fericit într-un proces care doare. Când se termină cu bine, da, te bucuri. Până atunci însă avem motivația care ne mobilizează, voința care ne împinge, anxietatea care uneori ne aruncă, alteori ne pune frână. Dar fericirea apare rar.
Și e normal așa. În plus, în viața reală a nu fi fericit nu înseamnă nicidecum tristețe sau împovărare. Ci o tendință spre echilibru, o normalitate, o rutină.
Dacă vrem să ne luptăm cu nefericirea, asta este altă mâncare de pește. Aici deja vorbim despre egalitate de șanse, nediscriminare, acces la conținuturi și instrumente de învățare de calitate. Nefericirea este lipsa progresului, a unui feedback real. Stagnarea. Falsa senzație a devenirii.
Fericirea, așa cum o descriu poeții, este o stare pe care o întâlnim rar. Asta nu înseamnă că suntem triști. Ci pur și simplu că trăim o sumedenie de alte emoții, pozitive sau negative, venite din modul în care percepem realitatea.
Iar goana aceasta perpetuă după utopii se dovedește a fi adevărata nefericire a omului modern.