În ultima vreme știrile ne tot prezintă mofturile tinerilor de a se angaja: se aude că toți vor salariu de peste 800 euro net (gurile rele zic chiar 1000), poziții manageriale, pachet de beneficii complex. (*)
Evident că piața muncii strâmbă din nas: la câte știu să facă tinerii absolvenți, mai degrabă ar trebui să dea bani mai întâi, pentru a învăța și abia apoi să fie trecuți pe statul de salarii.
De unde vin așadar mofturile și ce este de făcut cu ele?
Știu că nu sună bine, dar sursa primă a acestor probleme este chiar educația din familie.
Ca să nu încep cu “pe vremea mea”, zic altfel: generații întregi cu decreței, educați în spirit comunist, au intrat în piața muncii natural, luând-o de jos, știind că cel mai greu este primul pas. Copii crescuți în frustrări inimaginabile astăzi, de la lipsa unor chestii uzuale (haine, dulciuri, alimente de bază chiar), la asumarea unor sarcini care par de-a dreptul abuzive. Da, am stat la cozi uriașe, am cules frunze de dud, am vândut sticle să cumpărăm înghețată cu gust de plastic, am cărat maculatură, am depănușat porumb, ne-am sau ne-au crescut frații și surorile, am urcat scările în beznă, am defilat pe cod roșu de caniculă.
Departe de mine să spun că era bine: au fost vremuri grele, pe care nu mi le doresc întoarse! Dar în nebunia aceea existau două constante: eram toți în aceeași oală, cu aceleași provocări și puține așteptări. Iar părinții cereau de la noi mai mult decât să învățăm. Participam activ la viața familiei, aveam responsabilități, în plus ne asumam partea școlară fără a avea atâtea voci critice în jur.
Generațiile care au urmat au fost din ce în ce mai protejate, li s-a oferit tot mai mult, chiar nepermis de mult. O asistentă medicală îmi povestea în timpul unei proceduri de rutină cum are dificultăți în a plăti ratele mașinii cumpărate pentru fiul ei la împlinirea vârstei de 18 ani. Să plătești cu greu, ani de zile, lună de lună, pentru un cadou este fără doar și poate exagerat. Cunosc părinți care cumpără telefoane scumpe copiilor, deși “investiția” le dă serios bugetul peste cap.
Iată sacrificii inutile, care nu aduc nimic bun. Pentru a-și proteja copiii de nefericirea de a nu avea indicatori de statut pe care nu-l dețin, părinții greșesc enorm. Le retează copiilor motivația de a câștiga cu efort propriu, le creează senzația că banii se câstigă ușor, le construiesc un univers confortabil și nerealist, greu de părăsit. Viața nu e dreaptă, asta este realitatea. A crea una paralelă, în care totul pare echilibrat, este absurd.
În plus, în lupta de a fi egali, nu cei săraci trebuie să facă eforturi supraomenești să-și nege limitele financiare, ci aceia care au foarte mult trebuie să învețe să nu epateze. Decent, moral, firesc este ca bunurile de lux să nu-și găsească locul într-o școală, brand-urile să nu fie la vedere, conturile sau numele părinților să nu fie motiv de mândrie.
Iată deci prima greșeală: a crede că oferindu-le constant îi obișnuim cu binele extrem și vor lupta să-l găsească. Ceea ce este greșit: confortul seduce, sedentarizează. Nu prea există copii crescuți în puf care să-și dorească să părăsească cuibul pentru a le fi greu. Iar independența sub toate formele ei este mai întâi frustrantă, dureroasă, complicat de obținut.
Și a doua: a crede că dându-le indicatorii, ei vor deveni ceea ce sugerează aceștia. Serios acum, copiii noștri nu vor fi mai bogați pentru că au un telefon de ultimă generație. Vor fi la fel de săraci ca părinții care fac credite să-l cumpere. Și vor avea șansa de a cunoaște bunăstarea financiară doar dacă îi învățăm noțiuni financiare și economice de bază, dacă ne văd pe noi investind înțelept (**), dacă înțeleg că banii nu sunt abstracți și bugetul nu este nelimitat. Că există întotdeauna cineva care are mai mult, dar și cineva care are mai puțin.
Există și o a treia, pe care eu o experimentez chiar acum, în timp real: a prelua din responsabilitățile lor, a face în locul lor chiar chestii simple, ușor de gestionat. Am plecat într-o dimineață cu cele 3-5 bagaje uzuale, cu cel mic într-o dispoziție sâcâitoare și i-am uitat sacul de grădiniță, pe care tot eu îl pregătesc. Evident că m-au apucat sentimentele de vinovăție, doar că mi-am dat seama la timp că le experimentez greșit. O vină am, dar nu că am uitat sacul, ci că nu responsabilizez copilul așa cum trebuie, pentru că are deja cum să-și pregătescă și care singur bagajele de grădiniță.
Le verificăm temele, ghiozdanele, le schimbăm tricouri, le cărăm jucării. Le rezolvăm conflicte mai mari sau mai mici, le punem peste tot plase de siguranță. Surprinzător, când sunt mari caută tot ajutor necondiționat și sufocant, tot aură pufoasă în jur, tot facil, ușor, simplu.
Începutul carierei este dificil. De aceea trebuie forțat, adus cu mult înainte de momentul absolvirii. Voluntariate, job-uri mititele, mici inițiative antreprenoriale, orice experiență este un mare plus. Iar primul pas trebuie asumat așa cum vine: cu salarii mizerabile, cu umilințe junioriale, cu orgolii manageriale. Al doilea va fi mai simplu. Următorii vin apoi natural.
Stă așadar chiar în puterea noastră să transformăm știrile de mâine, schimbându-ne optica. Înțelegând că nu trebuie să creștem niște înfofoliți ai sorții, ci caractere capabile să ia viața în piept, cu toate provocările ei. Că nu este doar despre note, ci și despre viața dincolo de școală. Că nu este doar despre inteligență, ci și despre empatie, curaj, motivație, perseverență, adaptare continuă. Pentru că nici la serviciu nu este doar despre job-ul în sine ci și despre echipă, modul în care comunici, reacțiile în situații de criză, părerea clienților despre tine și multe altele.
Dar acesta este rezolvarea pe termen lung. Iar cea imediată este tot la părinți: tăiați plasele de siguranță! Încurajați-vă copiii să se angajeze, indiferent cât de mic este salariul inițial. Să încerce să se descurce cu ce au, să găsească soluții, să le fie greu. Pentru că doar așa le va fi bine cândva. Trimiteți-le mâncare, ajutați-i când nu au încotro, dar nu le plătiți rata la mașină!
(*) Fie vorba între noi mofturile acestea sunt cam de multișor, dar ca de obicei abia când ajung la știri devin realitate. Oricum vă asigur că există încă tineri puși pe treabă și decenți în ceea ce privește așteptările salariale de debut.
(**) Sper să nu înceapă iar telefoanele de la domni cu voce profi care mă îndeamnă să investesc în tot soiul de inginerii financiare, eu mă refer aici la educație formală și diverse alte experiențe de învățare (călătorii, cursuri, cărți, reviste, ateliere, concerte, spectacole și multe similare).
Sursă foto (reprezentând o poșetă care costă cât o mașină scumpă): https://financesonline.com/top-10-most-expensive-handbags-in-the-world-louie-vuitton-diamonds-crocodile-skin/