- 07/10/2021
Cu mult timp în urmă recrutam pentru angajatorul meu de atunci un lucrător pentru depozit. Era un proiect care mă scotea destul de mult din zona de confort, pentru că eram obişnuită să mă conversez pe la interviuri cu absolvenţi de studii superioare, majoritar tehnice.
Oricât aş fi încercat să selectez CV-urile, mi-era clar că vor fi multiple provocări. Și s-a dovedit un demers mai mult decât interesant, care mi-a depăşit aşteptările. Am aflat astfel că oamenii care nu au prea multă școală sunt mult mai autentici, mai sinceri, dovedindu-se adesea parteneri de discuţie mai comozi şi generoşi.
Într-o seară de vineri urma să am ultimul interviu cu un candidat care a preferat o oră destul de târzie pentru întâlnire. Birourile erau deja goale, rămăsesem singură într-o clădire supravegheată video doar în spațiile comune și fără paznic. Mă gândeam că n-am fost prea inspirată să accept discuţia în acest context. Iar când persoana în cauză a apărut, am realizat că sunt o norocoasă dacă scap cu viaţă la final. În faţa mea stătea un bărbat tuns scurt, cu parul decolorat chimic, plin de cercei şi tatuaje, cu o mină și o statură care aminteau de filmele cu răufăcători.
Trecând peste prima impresie – ştiam deja cât de înşelătoare poate fi – omul a început să-mi povestească despre experienţa lui profesională. Multă muncă de jos, în general peste hotare şi la fel de multă puşcărie, pentru chestii exotice precum tâlhărie, privare de libertate, trafic de droguri si altele din aceeaşi zonă infracţională. Practic mă conversam cu un criminal.
Mă uitam la cel din faţa mea şi in ciuda aspectului hollywoodian părea un om obişnuit, care a luat multe decizii proaste. Iar el se uita la mine şi îmi aştepta reacţiile: frica, respingerea, judecata. M-a și întrebat dacă mi s-a făcut frică. Am recunoscut: puțin!
Cu toate acestea, l-am înţeles. Când nu-ţi place prea mult şcoala, este mai greu să apuci pe o cale social acceptată de a face bani. Găseşti greu un job normal şi cu diplomă de bac, darămite doar cu şcoala vieţii. Nu părea patologic, deci aşteptările mele iniţiale de a mă vedea într-un sac de plastic mi-au devenit rapid naive şi amuzante. Iar discuția s-a dovedit a fi mai interesantă și plină de învățături ca oricare alta de până atunci.
Şi uite aşa dintr-un proiect care mă agasa şi un interviu lung cu un om pe care aş fi avut slabe şanse să-l cunosc altfel, am realizat că în viaţa nu este important doar să ştii când și cum să ataci sau să te aperi. Pentru că întotdeauna dai de cineva care te poate pune la pământ.
Ci și să simți momentul în care să laşi garda jos. Probabil că dacă aş fi fost una dintre acele haşeriste cu băţ în zona dorsală şi cu atitudine asortată, discuţia din acea seară de vineri ar fi avut un potenţial exploziv. Dar m-am arătat aşa cum eram: obosită, mică, vulnerabilă, anxioasă. Iar omul din faţa mea a renunţat la atitudinea de smardoiaş, prezentându-se după cum era la rândul lui: un om cu multe greșeli pe care spera să le lase în trecut, căutând calea cea corectă.
Ne-am obişnuit să vedem viaţa ca o luptă: cu cei răi, cu concurenţa, cu alţii ca noi. Să ne protejăm de potențiale atacuri și consecințe. Dar realitatea este că multe din rănile noastre vin tocmai din faptul că uneori căutăm activ lupte chiar şi atunci când nu-și găsesc obiectul. Motivul pentru care discuţia mea cu domnul experimentat în ale legii a fost una non-conflictuală este acela că amândoi am lăsat platoşa pe care o purtăm social şi ne-am arătat vulnerabili. Am lăsat rănile, fricile, defectele la vedere, nu ne-a fost frică de judecăţi sau alte atacuri.
Lecţia vulnerabilităţii este aşadar foarte importantă. Deseori lipsa armurii sociale îi dezarmează pe ceilalţi mai abitir ca orice tactică de război. A ne arăta aşa cum suntem necesită un curaj mai mare ca orice bătălie. Şi ne lasă întotdeauna să dormim liniştiţi noaptea.
Dacă vă întrebaţi ce s-a întâmplat cu domnul acela, recunosc că nu a ajuns pe lista scurtă. Şi nu pentru că n-am avut curaj să-l propun, ci pentru că nu avea experienţă relevantă. În plus, nu parea foarte dispus să o ia pe calea cea lungă şi grea a învăţării, ci tot scurtături ar fi căutat. Dar ca să vedeţi că a fost un proiect cu adevărat interesant, angajat a fost un candidat care a recunoscut că n-a ştiut să-şi facă singur CV-ul, primind ajutorul unui vecin.
Din 100 de interviuri, poate că doar una ca mine îl propunea mai departe după așa o mostră de sinceritate debordantă. Dar n-aveţi idee ce traseu profesional interesant a avut în tot acest timp şi cât de mândră sunt că am fost printre primele persoane care i-au intuit potențialul.