Zilele trecute știrea că Ronaldo a aruncat banderola de căpitan al echipei și a ieșit de pe teren înainte de încheierea partidei dintre Portugalia și Serbia a făcut înconjurul lumii.
La un scor egal (2-2), în ultimele minute ale meciului și în ciuda protestelor sale insistente, fotbalistului i-a fost ignorat un gol valid. Gestul său de frondă a fost îndelung comentat, dar a rămas fără consecințe, Federația considerându-l cumva justificat.
Evident că episodul a ajuns și în discuțiile noastre, copilul cel mic fiind obsedat de fotbal și de personaj. Întrebându-mă ce părere am despre reacția idolului său, am început clasicul bullshit de părinte: că orice s-ar fi întâmplat pe teren și orice minut al meciului ar fi fost, Ronaldo n-ar fi trebuit să-și părăsească echipa. Că s-a purtat ca un copil mic, lipsindu-i autocontrolul. Și recunosc că în sinea mea am adăugat că așa începe declinul: când încep să te lase nervii.
Evident că cel mic s-a arătat nemulțumit de opiniile mele. Îi cunosc obiecțiile, el știe mai bine ca mine cum este acolo, pe teren. Fotbalul doare, învinețește, nedreptățește, frustrează la greu.
“Era un gol valid, puteau câștiga, arbitrul ăla se uita la porumbei, golurile nu se dau ușor.”
Eu, evident, o țin pe a mea ca o mamă pisăloagă, cu a fi corect, puternic, om de caracter, team player, leader.
Apoi realizez că întotdeauna l-am considerat pe Ronaldo o mașină de fotbal. Ceva programat să performeze. Chiar și în finala Campionatului European când plângea cu fluturele pe față, tot a cyborg îmi aducea. Și că tocmai ce am asistat la primul, poate, gest 100% uman al său.
Copilul are așadar dreptate. E firesc să te superi, e natural să reacționezi așa în contexte similare. Din vorbe și în afara terenului de joc pare simplu să acționăm corect, dar recunosc că dacă aș fi fost eu cea nedreptățită, probabil banderola aia de căpitan nu ajungea pe gazon, ci direct la gâtul arbitrului.
Ca mamă voi avea întotdeauna discursuri de profesoară, după cum îmi spune cel mare. Deja ambii glumesc pe tema pisălogelilor mele și a insistențelor privitoare la teme, învățat, responsabilități în general, acționat corect.
Dar de puține ori în viața reală e ca la școală, cu examene anunțate și intens pregătite. Apar tot soiul de piedici la care nici cu gândul nu gândești, nedreptăți dureroase, neputințe, frustrări, tâmpiți care preferă să se uite la porumbei când realizezi ceva, dar au o lupă magică pentru greșeli.
Și n-ar trebui să ne batem prea mult capul dacă reacționăm pur și simplu uman.
Sursă foto: digisport.ro