Pentru că mulți se întreabă cum este viața când ai făcut copiii la un deceniu distanță unul de celălalt, vă spun că sâmbătă, în timp ce copilul cel mare își conducea mașina pe drumurile patriei pentru a participa la un eveniment din Iași, cel mic cânta colinde pe la serbări.
Dar nu despre asta am trecut să vă spun. Ci despre cum lucrurile se schimbă, iar uităm să ne bucurăm de ele.
Pandemia nu doar că ne-a ținut în case, dar ne-a furat experiențe frumoase: petreceri, serbări, reuniuni. Și ar trebui să apreciem că ne-am întors la normalitate.
Am ajuns la serbarea din acest an de la școală a copilului mic într-o ușoară întârziere, cu sufletul în gât de alergătură și stresată de programul care se arăta cu același puls crescut și în restul zilei. Jur că traficul bucureștean ne fură zeci de ani din viață, prea multe legături neuronale și cel puțin un sfert din bucuria de a trăi!
Ce a urmat s-a transformat în miracolul meu de Crăciun. Și, cu siguranță, al tuturor celor din sala de clasă.
Ne-am așezat, copiii au extras câte un bilețel și am aflat că putem lucra cu ei în echipă, citind textul primit la extragere, colorând și decupând o figurină de hârtie.
Textul primit s-a dovedit a fi un fragment din povestea “Minunea de Crăciun a lui Jonathan Toomey” de Susan Wojciechowski. Pe care trebuie neapărat să o citiți dacă nu ați făcut-o până acum! Iar figurina, un element al scenei nașterii Mântuitorului. Împreună, copii și părinți, ajutați de Doamna, am citit povestea și am construit imaginea completă, punând figurinele în ordine.
Între timp a apărut și Moș Crăciun, glumeț foc și comunicativ. Copiii i-au cântat colinde și au primit cadouri.
Și uite cum toate grijile și agitația mea, pentru care mă gândeam serios că doar ceva Xanax să le poată veni de hac în perioada asta, s-au risipit. Am râs, am colorat, am decupat (n-aveți idee ce relaxant este!), m-am emoționat. M-am bucurat! Să văd copii fericiți, să stăm iar înghesuiți unii lângă alții fără frică, să știu că există adulți care pot coopera fără discuții sterile, să simt puterea comunității, să realizez că există speranță în cenușiul zilelor noastre.
Am mers apoi să ne întâlnim cu Moș Crăciun și pe terenul de fotbal. Am încărcat și de acolo bateriile emoționale, din energia celor peste 200 de copiii, mici (și mai mari) fotbaliști, frați și surori de toate vârstele.
Și uite așa, asemeni personajului din textul citit în echipă la școală, am avut și eu minunea mea de Crăciun: aceea că am reușit, deși nu mai credeam că este posibil, să privesc această sărbătoare cu ochi și suflet de copil. Să realizez că, de fapt, sunt de ajuns o poveste frumoasă, un moș glumeț, cadouri simbolice și oameni calzi în jur să-i simți Magia.