Unde pot duce erorile?

Suntem obișnuiți să demonizăm greșelile. Motivele sunt evidente: dacă un funcționar greșește, am putea plăti o taxă mai mare. Dacă un șofer o dă în bară se pot ivi accidente cu urmări nu tocmai dezirabile. Ca medic, ai deseori chiar responsabilitatea vieții pacientului pe care îl tratezi.

Percepția asupra greșelilor este așadar corelată strict cu efectele sale negative. Și totuși, din erori se pot întâmpla și lucruri bune. Multe rețete culinare de senzație sunt rezultatul unor banale nereușite. Ba chiar și tratamente medicale. Sau invenții care ne-au schimbat viața.

De exemplu, poveştile spun că chipsurile şi-au început măreaţa carieră culinară atunci când un client nemulţumit a făcut retur la bucătărie unei poţii de cartofi prajiţi nu tocmai comestibili. Iar descoperirea penicilinei nu face nici ea tocmai cinste inventatorului, care a uitat să cureţe recipientele cu mostre de bacterii stafilococice pe care le folosea în cercetările sale şi astfel acestea au prins mucegai. Pentru un laborator de cercetare chestia asta nu-i tocmai o bravadă.

Şi acum vine partea cu adevărat ciudată. Pentru că urmează să vă spun că trebuie să ne schimbăm percepţia faţă de greşeală. Şi că trebuie să ne focusăm exact pe ceea ce poate fi dăunător: efectele ei și nu eroarea în sine.

Cu alte cuvinte, atât în procesul de educaţie, cât şi în mediul organizaţional, ar trebui chiar să încurajăm greşelile ale căror efecte ştim că nu pot fi letale. Astfel apare inovația.

E ok așadar să greşim când scriem litera o, nu trebuie să vânăm fiecare mică tremurătură cu pixul roşu. E ok să greşim un algoritm, aşa în putem învăţa logic pe cel corect. Nu moare nimeni că am pus aiurea degetul pe hartă, aşa realizăm cu adevărat cum să ne calculăm reperele. Dacă mă întrebaţi pe mine, greşeala letală în educaţie este ca regulile să devină perpetuu negociabile, de ambele părţi ale procesului. Şi asta mă supără la sistemul actual: că greşeli mici sunt vânate şi demonizate cu sârg, creând un mediu cu potențial anxios, în timp ce reguli esențiale se transformă în variabile după diverse interese sau chefuri.

Organizaţional este la fel. Vânătoarea de rateuri este obositoare, generatoare de frici și conflicte, inutilă. Oamenii sunt supuşi greşelii, ceea ce contează este capacitatea lor de a se replia şi a găsi căi alternative, eficiente, funcționale de a o scoate la capăt. Vedem ce se întâmplă în politică atunci când toată lumea sta cu arma încărcată spre ţinta erorilor: acestea sunt ascunse, acoperite de altele, iar când ies la iveală au efect ucigător. La propriu.

Cu alte cuvinte, relaţia noastră cu greşeala trebuie să fie una mult mai firească. Să o privim cumva ca pe o boală: de-a lungul vieții este imposibil să scăpăm de una sau alta, trebuie doar să avem întotdeauna cura potrivită. Această abordare schimbă în bine relaţia cu noi şi ceilalţi. În loc să trăim anxios, exagerat de precaut, îmbrăţişăm curiozitatea şi bucuria de a reuși chiar şi atunci când o dăm în bară. Pentru că cel mai mare risc nu este greşeala în sine, care vedem că poate fi calea spre noi abordări, ci paralizia pe care o poate genera dacă nu suntem pregătiţi să o gestionăm.

Exotic, nu? 🙂