- 18/12/2024
Pe măsură ce am avansat în vârstă, devenind mai conștientă de câte probleme pot să apară din neant și să ne dea viața peste cap, am început să fiu tot mai riguroasă în a-mi îngriji pielea. Rutina de skincare respectată riguros, a fost o formă de a avea grijă de mine care m-a ajutat, pe de o parte, să-mi echilibrez emoțiile. Iar pe de alta să-mi păcălesc mintea că sunt ok, atât timp cât oglinda îmi arăta un ten oarecum prezentabil.
De altfel multe din excesele pe care le vedem acum în materie de intervenții estetice: toate acele fețe perfecte fără riduri, asimetrii, pierderi de volum, vin din aceeași nevoie a oamenilor de a se privi în oglindă și spune: “atât timp cât arăt bine, sunt bine!”
Am ajuns astfel, prin experiență, la nivelul la care orice problemă a pielii mele își găsea un remediu clar în dulapul cu creme.
Până în acest septembrie, o perioadă stresantă până la absurd, când au apărut primele semne că ceva nu mai funcționează. Orice am încercat, fața mea a refuzat să coopereze, devenind tot mai ciudată.
Speriată de faptul că în loc să rezolv situația, părea că o agravez, m-am încumetat să merg zilele acestea la dermatolog. Diagnosticul oficial este cel clasic, inutil de enervant: dermatită.
Neoficial am senzația că pielea mea îmi spune ceea ce nu vreau de prea multă vreme să aud, văd, pricep: că atunci când nu sunt în regulă, trebuie să mă uit la sursă, nu să caut ocolișuri convenabile.
Este simplu să dai bani pe creme și să le aplici cu rigurozitate. Este greu să iei decizii inconfortabile sau măcar să conștientizezi ceea ce nu îți face bine. Este simplu să injectezi Botox, mai ales acum, că a devenit accesibil. Este greu să înlături din viața ta ceea ce te face să te încrunți până la migrenă.
Somatizarea nu este doar un refren al șarlatanilor. Ci un mecanism real, prin care corpul nostru trage semnalul de alarmă. Și dacă o ignorăm, ajungem în situații clare de risc.
De la anul acesta am cerut claritate și pare că o am. Nu de la cei din jur, nu de la situații sau contexte. Ci din interiorul meu. Din fața oglinzii.
Mă întorc așadar, fără voie, la natural. Și așa am ajuns să vizitez coaforul rar de tot, din cauză că înaintea pielii, părul a fost primul care a protestat. Acum o las baltă și cu machiajul, cel minimal oricum, pe care îl abordam. Am rămas cu o singură cremă de față, care are o textură lejeră, ca de gel. Și nu promite absolut nimic.
Dar ajung astfel mental, la ceea ce contează. Nu mă mai păcălesc. Nu mai caut soluții confortabile.
Și sunt sigură că veți găsi totuși, în continuare, câte ceva de admirat la mine 🙂